(VIDEO) Hanu-Ancuței, „personaj” capabil să exprime sentimente

Publicat de Nicolae Tomescu, 4 aprilie 2018, 14:04

Scrisul sadovenian se situează între real și mitic. Iar Hanu-Ancuței, din Tupilați-Neamț, înclină – (doar în imaginația noastră?) – către timpul mitologic, transmițând nostalgie, tristețe (blândă) pentru timpuri în care au trăit oameni destoinici, spirituali, dornici să încerce fapte de vitejie…

Sadoveanu și-a fixat eroii în jurul unui foc sau unei mese îmbelșugate iar ei ne-au cinstit cu povești, au depănat firul amintirilor, au închinat în cinstea legendelor…

Prin umanizarea[1] Naturii și Cadrului Rustic, Naturii și Hanului, ultimul a devenit un personaj capabil să exprime sentimente, un fel de confident – sub zidurile sale groase de cetate[2] – adăpostind povestea…

Deși Hanul se comportă ca o legendă, el a existat în realitate, avea faima trecutului povestit. Ancuța cea tânără îl împodobea cu prezența ei, se transformase în sufletul acestuia[3]; glasul, asemănator unui cântec dulce, simplitatea gesturilor și vorbelor sale, participarea afectivă, toate acestea au desăvârșit personajul simbolic, au întregit imaginea hanului[4]…

Aflat și astăzi acolo unde l-a descris Sadoveanu, la răscruce de drumuri și de veacuri, un loc arhaic, mitic, desprins din vremea veche, am fi vrut să nu schimbe prea multe din rolul său, să reprezinte, în continuare, o „fortăreață”, unde oamenii să ignore cotidianul[5], crezându-se ocrotiți în spatele zidului legendelor (adăpostiți fizic și moral), unde să poată schimba idei și informații, unde își amintesc, oarecum, de folclor; Hanul poate ascunde comori la îndemâna celor înzestrați să înțeleagă, așteaptă să fie descoperit la fiecare popas…

[1] „Hanul reprezintă în mic Moldova dintotdeauna, Moldova oamenilor simpli, cu obiceiuri arhaice, cu întâmplări care se perindă după anume date calendaristice.” (Ion Rotaru)

[2] Comisul Ioniță: „Trebuie să știți dumneavoastră că hanul acela al Ancuței nu era han – era cetate. Avea niște ziduri groase de ici până colo și nișt porți ferecate cum n-am văzut in zilele mele. În cuprinsul lor se puteau oploși oameni, vite și căruțe și nici habar n-aveau din partea hoților.”

[3] „Umbla ca un spiriduș încolo și incoace, rumănă la obraji cu catrința în brâu și cu mânicile suflecate împărțea vin și mâncări, râsete și vorbe bune.”

[4] „Bătrânii își doresc anii tinereții înapoi”, atunci când o privesc… Călătorii se întorc cu gândul în trecut, veseli sau nostalgici, împărtășind experiențe, creându-se prietenii între drumeți, hanul umanizat nefiind străin, ci „responsabil”, de toate acestea…

[5] Oamenii nu ar trebui să caute doar plăcerea măncării şi normalitatea somnului, este nevoie de cultură şi de o instanță de socializare…