Ludovic Spiess: „Toată viața ai ceva de învățat, de adăugat, de șlefuit, de înnobilat”…

Publicat de Nicolae Tomescu, 28 ianuarie 2022, 18:30

În 29 ianuarie 2006, tenorul Ludovic Spiess a încetat din viața perceptibilă. Decesul avea loc în timpul unei partide de vânătoare, organizată pe un fond din localitatea Toporu (apropierea comunei Drăgănești Vlașca-Teleorman)…

Ludovic Spiess s-a născut în Cluj, pe 13 mai 1938 (dar anii copilăriei i-a petrecut la Mediaș), într-o familie de oameni fără educație muzicală. Tânărul Spiess a descoperit muzica mare la 18 ani, într-o sală de concert din Brașov[1]. După o perioadă scurtă petrecută la Ansamblul Armatei și debutul la Teatrul Muzical din Brașov[2], în toamna anului 1962 devenea solist al Teatrului de Operetă din București (1962-1964)[3]; Spiess și-a continuat studiile la București[4], ajungând, în 1964, solist al Operei Române (1964-1988)…

A urmat perioada marilor reușite internaționale[5]… Marele Premiu la Toulouse (1964)[6], alte două premii de interpretare la Rio de Janeiro (1965), Premiul I la s’Hertogenbosch (1966)[7]. Între timp, debutase la Opera Română în Rigoletto, la Opera Română din Cluj, respectiv la Toulouse, în Samson și Dalila. Au fost apreciate contractele la din Stuttgart, Wiesbaden, Munchen, Koln, San Francisco, Los Angeles, Buenos Aires[8], Verona,; în Salzburg atrăgea atenția marelui dirijor Herbert von Karajan[9]. În 1970, a apărut la „Foro Italico” din Roma[10]. La 32 de ani, debuta la Scala[11]. Până în anul 1981, Spiess a adăugat la repertoriul său câteva partituri vocal-simfonice de referință: Cântecul pământului de Mahler, Requiemul de Verdi, Missa Solemnis de Beethoven și Ioana pe rug de Honegger. Ludovic Spiess a cântat alături de nume mari (Brigit Nilsson, Martina Arroyo, Nicolai Ghiaurov, Christa Ludwig, Gwyneth Jones, Katia Ricciarelli, Virginia Zeani, Peter Schreier, Mario Sereni, Cesare Siepi, Sena Juriac, Dietrich Fischer-Dieskau), colaborând cu dirijori precum Leonard Bernstein, Herbert von Karajan, Karl Bohm, Roberto Benzi, Giuseppe Patane, Alberto Erede, Otto Klemperer, Kurt Adler, Nello Santi, Wolfgang Sawalisch, Francesco Molinari-Pradelli, Josef Krips, Rafael Kubelik, Gianandrea Gavazzeni, Boris Haitink, Michel Plasson, Ricardo Muti…

A avut o carieră densă, deși destul de scurtă, pe care a completat-o în plan socio-politic, fiind Directorul Festivalului Internațional „George Enescu” (în anul 1991), Ministru al Culturii în Guvernul Stolojan (1991-1992)[12], director al Operei Române din București (între 2001-2005)[13] și Președintele Comitetului Național Român pentru UNICEF. Ludovic Spiess a lăsat moștenire și numeroase înregistrări[14]…

Rolul său favorit fusese Rodolfo[15] din Boema…

[1] Pe atunci avea meseria de gravor în metal… A frecventat cursurile Școlii populare de artă din Brașov; studiile le-a început la Cluj, cu Vasile Corpaci și Ion Mărgineanu, după care a plecat la București (profesorul Gheorghe Pașcu); s-a specializat la Milano în arta cântatului…

[2] N-avea decât șapte clase primare și profesionala… Chiar și după debut, Spiess a continuat să aibă probleme. În primii ani, pe afișele din România numele tenorului era metamorfozat în românescul Liviu Spinu, deoarece Spiess suna prost în acea perioadă. Ironia? Spiess nu știa germana, în casa părinților săi se vorbea românesște…

[3] Remarcabil în Lăsați-mă să cânt și Lysistrata de Gherase Dendrino, Voievodul țiganilor de Johann Strauss și Țara surâsului de Lehar…

[4] Cu celebrul bariton Petre Ștefănescu Goangă…

[5] La mijlocul anilor ’60 ai secolului al XX-lea, era cotat drept tenorul numărul 1 al lumii. Criticii muzicali ai marilor cotidiane erau entuziasmați, iar publicul îi cerea bis-uri peste tot unde își făcea apariția. Povestea carierei lui circula pe toate agențiile de presă, încât numele lui era cunoscut și în țările unde n-a ajuns să cânte…

[6] În 1964, tenorul participa la un concurs internațional de interpretare la Toulouse. Câștiga marele premiu, nu cu pseudonimul de scenă din România, ci cu numele din pașaport (momentul în care Spiess atrage atenția asupra lui). Urma perioadă de glorie (însumând 14 ani). Muzicologul Viorel Cozma afirmă despre el că avea un repertoriu complet, o tehnică și o dicție desăvârșite. Are contract la Opera din Viena. La Opera din București, unde se cer studii superioare, obținea o derogare pentru a putea fi plătit ca prim-tenor. La 38 de ani, îi apăreau noduli pe coardele vocale și își pierdea vocea; nu a mai întreprins turnee în străinătate, a rămas la Opera Română, unde cânta rar și cu mare greutate; la 46 de ani, se pensionase pe caz de boală…

[7] Și amintita bursă de studii la Milano, pentru un an… Studiază cu renumitul profesor Antonio Narducci…

[8] Cântă Bal mascat la Buenos Aires…

[9] Cu care va realiza rolul Dimitri din Boris Godunov de Musorgski…

[10] Într-un concert-spectacol, cu dirijorul american Leonard Bernstein, sub a cărui baghetă va interpreta apoi, la Viena, Cavalerul rozelor de Richard Strauss…

[11] În rolul Calaf… Să nu uităm „Metropolitan Opera” din New York, unde a cântat în cinci reprezentații ale operelor Trubadurul, Fidelio și Paiațe; Tosca la San Francisco; Fidelio la Bicentenarul „Beethoven” de la Bonn; Boema și Tosca la Munchen; Trubadurul și Bal mascat la Napoli; Aida la Roma; Trubadurul, alături de Montserrat Caballé la „Teatrul Antic” din Orange (inclusiv primul film); Aida la „Covent Garden” din Londra, împreună cu Leontyne Price…

[12] În 1991, Spiess devenise ministrul Culturii în guvernul Stolojan. Guvern de criză, ministru pe măsură (spun unele voci: Tenorul cânta foarte bine fără studii, dar, pe post de ministru, începuse să greșească partitura)…. Între hoby-urile lui Spiess s-au regăsit vânătoarea, pescuitul, ping-pong-ul, gătitul, colecțonatul pipelor… Tot atât de adevărat, a redeschis Castelul Peleș pentru vizitatori, amenajându-l ca muzeu, a organizat centre culturale românești la Viena, Budapesta, Veneția și New York…

[13] În 1997, Ludovic Spiess dădea concurs pentru funcția de director al Operei din București; a fost preferat dirijorul Răzvan Cernat, al cărui CV părea mai potrivit pentru exigențele funcției. În 2000, atunci când la Ministerul Culturii ajungea Răzvan Theodorescu, ultimul l-a numit director pe Spiess (după interimatul lui Pompei Hărășteanu). Dispensa de studii cu care s-a prezentat Spiess era aceeași de pe vremea când funcționa ca tenor la Operă (atât doar că dispensa cu pricina îi fusese dată pentru salariu, nu pentru o funcție de conducere). Angajații Operei Naționale îl acuzau, periodic, de „comportament dictatorial” și de „abuz în funcție”. Soprana Angela Gheorghiu a declarat că directorul general al Operei pune bețe în roate tinerilor soliști, împiedicându-i să cânte în străinătate… Balerinele mărturiseau că directorul Spiess le hărțuiește… Dirijorul Răzvan Cernat s-a trezit concediat din motive manageriale; i s-a propus un contract pe șase luni, reînnoibil; dirijorul nu accepta, dând Opera în judecată și câștigând procesul, dar, din orgoliu, nu s-a întors, refuzând să mai lucreze sub conducerea lui Spiess. Tenorul a decimat corpul de balet; le concediase pe Iulia Isaev și Ileana Tonca, două dintre cele mai bine cotate soliste ale Operei (aveau contracte în străinătate, au plecat la Viena, respectiv Munchen, fără să-i ceară voie lui Spiess). Solista Cristiana Popescu a fost concediată, la rându-i, deoarece nu era de acord cu politica managerială a lui Spiess…

[14] La „Electrecord”, dar și în străinătate – la case de discuri precum „Decca”, „Philips”, „EMI”, „Intercord”, „RCA”, „Ariola”…

[15] Vă amintiți La bohème (Boema) lui Giacomo Puccini? Patru prieteni: poetul Rodolfo, pictorul Marcello, muzicianul Schaunard și filosoful Colline, își împart bucuriile și grijile cotidiene într-o mansardă pariziană; buna dispoziție din ajunul Crăciunului le este tulburată de apariția proprietarului, venit să ceară chiria; cei patru reușesc să-l gonească și decid să-și petreacă restul serii la cafeneaua Momus; nevoit să zăbovească acasă câteva minute, Rodolfo primește vizita inopinată a vecinei Mimi; cei doi se plac, își mărturisesc iubirea și pleacă împreună spre cafenea; Mimi se integrează perfect în grupul de prieteni; Mimi, nemulțumită de evoluția relației sale cu Rodolfo, se confesează lui Marcello, pentru ca mai apoi, ascunsă în apropiere, să afle adevarata cauză a atitudinii iubitului său; grav bolnavă de plămâni, la un pas de moarte, Mimi ar trebui (în concepția lui Rodolfo) să-și găsească un protector bogat pentru a se salva; Rodolfo și Marcello încearcă să se dedice creației, dar gândul le zboară spre iubitele lor; veselia produsă de apariția celorlalți doi amici, Colline și Schaunard, se va stinge odată cu venirea muribundei Mimi, adusă de Musetta; cu toate eforturile afective și materiale ale prietenilor, Mimi își dă sfârșitul în locul unde a fost fericită odinioară, înconjurată de cei dragi…