Nicolae Tonitza (eseu și PowerPoint)

Publicat de Nicolae Tomescu, 13 aprilie 2020, 08:00

Nicolae Tonitza s-a născut la 13 aprilie 1866, în Bârlad (judeţul Vaslui) / a „plecat” pe 26 februarie 1940…

Primul dintre cinci copii ai unui comerciant, a urmat Şcoala primară în orașul natal, dovedind calităţi excepţionale de caricaturist şi desenator. Înscris la Şcoala Normală din Iaşi[1], a călătorit în Italia (1903). Împreună cu Ştefan Dimitrescu[2] picta biserica din Grozăveşti[3]; în anul următor, a lucrat la decorarea capelei Palatului Mitropoliei din Iaşi[4].

Plecat la Munchen[5] (în 1907), acolo unde expune şi trimite caricaturi în ţară[6], deschide seria prezentărilor organizate, pentru a pune în lumină specificul activității sale, realizările artistului. La Munchen, Paris, Roma, Genova, s-a desăvârşit ca artist şi a fost atras, în primul rând, de experienţa impresioniştilor[7], de secretul luminii şi farmecul atmosferei. Considerat a fi un urmaş al lui Ştefan Luchian[8], Tonitza a rămas un adept hedonist al impresionismului, având, doar la prima vedere, o perspectivă mai optimistă asupra vieţii[9]. Primul autoportret, pe care pictorul l-a realizat privindu-şi figura tristă, datează din 1910 – pe când se afla în Paris; de atunci, autoportretul devine o preocupare permanentă, iar portretele se impun prin inspiraţia sinceră şi spontaneitate. Tonitza dăinuie și prin calitatea pictorului de compoziţie; când este liric, când este dramatic. Sinceritatea îl caracterizează, punerea în pagină este aportul lui de pictor cu mare experienţă. Desenul a rămas şi el ca un document tragic, dar real[10]. Esențială a fost propria lui existență; viaţa zbuciumată se traduce în războiul din 1916[11], lipsurile materiale, participarea la evenimentele politice de stânga[12], moartea prematură din cauza suferinţelor fizice… În 1937, fusese numit rector al Academiei de arte frumoase la Iaşi[13]…

Opera[14] lui Tonitza, unul dintre cei mai mari pictori ai României din primele patru decenii ale secolului XX, poate fi definită ca realistă, plină de obiectivitate[15], în acelaşi timp liberă, evocatoare, de mare forţă a inspiraţiei autentice şi de spontaneitate. Tonitza rămâne, în pictură, drept cel mai reprezentativ pictor al portretelor de copii[16], al gingăşiei inocenţei şi purităţii acestora; a avut o rară înţelegere a copilăriei; a folosit sinteza, simplificarea, dar formele rămân vii, clare, luminoase, intens colorate. A creat opere în care noutatea se îmbină armonios cu tradiţia, reuşind imagini surprinzătoare, inedite, armonios compuse. S-a remarcat, totodată, prin ştiinţa portretului, îndeosebi portretul feminin, pentru care are un simţ special[17]. Şi ca pictor al peisajului se impune prin gravitatea culorilor, prin dorinţa de a le imprima o atmosferă de monumentalitate…

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]https://www.youtube.com/watch?v=-5RjWjvR2qI&feature=youtu.be[/youtube]

[1] Clasa pictorului Gr. Gheorghe Popovici (1902)… 

[2] Contemporanii săi? Ressu, Iser, Şirato, Steriadi, Petraşcu, Palladi, Ștefan Dimitrescu, au fost depășiți (uneori) de personalitatea şi complexitatea activităţii sale multiple de pictor, desenator, caricaturist, olar, pictor scenograf, scriitor, cronicar plastic…

[3] Judeţul Bacău (1904)…

[4] Cu Emanoil Baltazare…

[5] La Konigliche Baterische Akademie der Bilden der Kunste, cu profesorul Hugo von Habermann…

[6] A organizat (în 1923) a doua expoziţie personală. Tonitza participase și la Salonul Umoriştilor, după care a părăsit (în 1924) Vălenii de Munte şi a organizat o nouă expoziţie personală (la Salonul oficial) fiind trimis la Bienala din Veneţia şi apoi la Paris, împreună cu Ştefan Dimitescu, Oscar Han, Fr. Şirat; astfel a luat ființă „Grupul celor patru”, având prima expoziţie în 1926, pe care o continuă şi anul următor (deopotrivă în 1928). Are expoziţie personală la Căminul Artei şi la Expoziţia Internaţională de la Barcelona, unde primeşte Marele Premiu. Continuă, an de an, să organizeze expoziţii personale, să participe la expoziţii colective şi să picteze biserici, în 1933 a mers la Balcic, având revelaţia peisajului marin. Continuă şi expoziţiile cu Grupul celor patru…

[7] A fost atras şi de arta lui Touluse Lautrec, de pictorii nabişti, de Bonard sau de foviştii lui Matisse; un timp (la Pontoise) a lucrat cu Pissaro… Preocuparea sa a fost nu imitaţia sterilă, ci obţinerea unei sinteze, în care să surprindă sensul lumii şi al existenţei…

[8] În creaţia sa, importante sunt şi florile. Are o viziune specială, reţine efectele luminoase, urmăreşte caracterul florilor şi are o intuiţie specială în distribuirea culorilor…

[9] Însă mai toate portretele sale sunt străbătute de o undă de melancolie, care se poate citi în ochii personajelor… Unii critici sugerează o apropiere de simbolismul lui Bacovia, în pofida faptului că Zambaccian ne vorbeşte despre stilul boem de viaţă al artistului. „Ochii lui Tonitza” ne vor privi întotdeauna cu duioşie, aşa cum florile lui Luchian ne vor aduce liniştea sufletească…

[10] Coada la pâine, sumbru, realist, emoţionant şi, în primul rând, veridic se înscrie ca o capodoperă a desenului. Pictorul Tonitza a fost un artist autonom, pictura sa poartă amprenta celei mai clare autenticităţi, în care culoarea a jucat un rol principal. Pictura sa exaltă un timbru trist, rustic, comunicativ şi emotiv. Se poate vorbi de o anume muzicalitate a picturii lui Tonitza, de lirism şi poezie, de rafinament şi farmec, de un irezistibil pitoresc. Uneori, pare a fi decorativă prin simplificarea paletei, dar ea ştie să invite privitorul să se emoţioneze, să aducă pe un prim plan un limbaj plastic, original care-l definesc ca unul din marii artişti ai epocii…

[11] Când a fost luat prizonier… Chiar când redă prizonieri, oameni săraci şi dramatizaţi, pictura conţine o fineţe care o face tot mai convingătoare…

[12] Nu numai datorită acestui fapt, în 1966 i-a fost organizată o expoziţie comemorativă cu 454 de lucrări; în anul 1979, la Muzeul de artă din Bucureşti, se repetă „scenariul”…

[13]  A ajuns rector cel care scria (în tinerețe): „M-am înscris la Şcoala de bele-arte din Iaşi, împotriva părinţilor. Aici am pierdut cinci ani de zile, învăţând să lustruiesc hârtia cu estompa, după ghipsuri antice, iar la natura vie să transpun pe pânză aceeaşi carnaţie de clisă rânceadă a aceluiaşi model murdar şi borţos: o ţigancă nenorocită, recrutată de directorul Şcolii din nu ştiu ce mahala suspectă – şi pe care o schingiuiau penibil în atelier, silind-o să ia poze clasice de Afrodită”…

[14] Dintre cele mai importante picturi reţinem: Grădina din Văleni, Soţia artistului, Coadă la pâine, Dezertorii, Femei sărace la cimitir, Omul unei lumi, În mahala, Cusătoreasa, Vatra, Fata pădurarului, Casa dascălului, Nud, Maternitate, Nina în verde, Vas cu trandafiri, Nud pe fond decorativ, Cap de copil, Scara hanului Caramiti ș.a.

[15] Realismul său, obiectivitatea sa transpar și în următoarea analiză:„Îmi este greu să recunosc sufletul poporului meu în cea mai mare parte din producţiile artistice contemporane. Mai puţin încă în acel stil arhitectonic românesc pe care-l vedem etalându-se, cu elefantină suficienţă, prin cetăţile noastre, mari şi mici. Românul, în firea lui – şi în arta lui – este vioi, spiritual şi sprinten. Arhitectura noastră naţională urbană este greoaie, pedantă şi boccie”…

[16] Pune accentul, pe expresia ochilor/îndeosebi la portretele de copii…

[17] Nu pot fi neglijate nici nudurile lui Tonitza; sunt realiste, iar realismul lor se subjugă ştiinţei compoziţiei şi coloritului…