Ziua Armatei Române. Alt unghi de incidență…

Publicat de Nicolae Tomescu, 24 octombrie 2017, 20:51

Sărbătoarea se cuvine asociată cu personalitatea generalului Gheorghe Avramescu[1], comandantul Armatei a IV-a Române, cel care a decis să pornească ofensiva determinantă în 25 octombrie 1944 – cu scopul de a-i dărui ceva de neprețuit Regelui Mihai I pentru ziua sa de naștere[2]…

Drept consecință, 25 octombrie îl privește, în mod direct, pe comandantul suprem al Armatei Române[3]. În ziua des invocată, Gheorghe Avramescu a hotărît să pornească ofensiva pentru a elibera orașul Carei[4]; astfel, generalul a avut intenția clară de a-i face un cadou regelui, care împlinea 23 de ani[5]. Tot în 25 octombrie 1944, trupele românești au trecut în Ungaria[6]…

25 octombrie se transformase în sărbătoare încă din anul 1921, atunci când venise pe lume Principele Mihai; în 1944, gestul generalului Gheorghe Avramescu a căpătat o semnificație de mare profunzime – opoziție, simultană, față de naziști și față de comuniști…

În 1959, după retragerea trupelor sovietice din România[7], ziua de 25 octombrie a fost declarată, oficial, „Ziua Armatei Române”, astfel că, în mod ironic, comuniștii au continuat să serbeze, indirect, ziua  de naștere a regelui pe care îl alungaseră din țară…

[1] Generalul Gheorghe Avramescu s-a născut în 1884, într-o familie de țărani din județul Botoșani. În 1906, a fost admis la Școala de Infanterie din București, pe care a terminat-o în anul 1908. A luat parte, în calitate de ofițer, la campania Armatei Regale Române din cel de-al Doilea Război Balcanic.

S-a înscris la cursurile Școlii Superioare de Război, dar nu și-a terminat studiile, întrucât/deoarece România a intrat în Primul Război Mondial. În 1916, căpitanul Gheorghe Avramescu se găsea la comanda unei companii care a luptat împotriva bulgarilor – pentru apărarea Cadrilaterului și a Dobrogei; după înfrângerea de la Turtucaia, a fost retras în Muntenia și a luat parte la luptele pentru apărarea Bucureștiului, apoi la retragerea în Moldova. În vara anului 1917, Gheorghe Avramescu, care fusese avansat comandat de batalion, a luat parte la luptele de la Mărășești; bravura deosebită l-a făcut pe Regele Ferdinand I să-l decoreze cu „Steaua României” și „Coroana României”. În anul 1918, a fost admis în statul major al „Diviziei 1 Vânători de Munte”; în respectiva calitate, a luat parte și la campania din 1919/Armata Regală Română a distrus Republica Sovietică Ungară și a ocupat Budapesta.

Gheorghe Avramescu a rămas în armată; în 1935, a fost avansat la gradul de general de brigadă; în 1940, a devenit general de divizie. La intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial, generalul se afla la comanda „Corpului de Vânători de Munte”, pe care l-a condus în campania pentru eliberarea Nordului Bucovinei; a participat, totodată, la luptele pentru cucerirea Crimeei și la asediul Sevastopolului; a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” și cu „Crucea Germană de Aur”; a rămas în Crimeea, apoi a fost numit la comanda unei corp de armată din Transnistria. În anul 1944, în contextul ofensivei sovietice, a preluat, de facto, comanda a Armatei a IV-a Române. A intrat în conflict cu mareșalul Ion Antonescu, fiind destituit; a preluat, din nou, comanda Armatei a IV-a (4 septembrie 1944), iar în 9 octombrie 1944 a pornit ofensiva pentru eliberarea Transilvaniei de Nord (trupele intrau în Ungaria și în Slovacia); a fost avansat la gradul de general de armată.

Generalul Avramescu a plătit cu propria-i viață opoziția sa față de sovietici; a fost asasinat de NKVD, în 3 martie 1945, sub pretextul că ar fi plănuit să dezerteze la germani, după ce dezertase și Ilie Vlad Sturza, ginerele său. De fapt, se întețiseră conflictele cu mareșalul Rodion Malinovski, comandantul „Frontului 2 Ucrainean”. Generalul Constantin Sănătescu, după ce i-a arătat un denunț depus împotriva eroului anti-sovietic, i-a acordat concediu (generalul Gheor­ghe Avramescu mai avea o lună până la pensionare). Paradoxal, în februarie 1945, sovie­ticii au insistat să fie rechemat la comanda Armatei a IV-a; generalul român a revenit în data de 19 februarie 1945 (trupele sale ajunseseră în Slovacia, atunci când generalul era convocat, în 2 martie, la comandamentul „Armatei 40 Sovietice”). Generalul Filip Jmacenko i-a transmis că românul nostru a fost rechemat urgent la București, pentru a prelua o funcție importantă; câtă vreme Gheorghe Avramescu se afla în relații amicale cu Regele Mihai I, anunțul nu i-a stârnit nicio bănuială; s-a urcat în mașina pusă la dispoziție de comandamentul sovietic; acolo însă, a început să aibă bănuieli, deoarece era flancat de doi ofițeri NKVD, iar lângă șofer se afla un general NKVD; mașina a fost atacată de un avion german, Gheorghe Avramescu a sărit, încercând să scape; a urmat un schimb de focuri, iar generalul român a fost ucis. O zi mai târziu, era arestată și Adela, soția sa, care a fost trimisă în Siberia, de unde s-a întors în 1956/grav bolnavă. Felicia Sturza, fiica generalului Avramescu, care avea un băiețel în vârstă de doar 11 luni, s-a sinucis atunci când a auzit că urmea­ză să fie arestată. Generalul Avramescu a fost înmormântat în Budapesta; în anul 2000, rămășițele sale au fost aduse în țară și reînhumate cu onoruri în „Cimitirul Militar” din Cluj…

[2] Mihai I s-a născut la 25 octombrie 1921 (în Sinaia). Rege al României între 20 iulie 1927-8 iunie 1930, deopotrivă între 6 septembrie 1940-30 decembrie 1947, rămâne – la 96 de ani – unul dintre puținii foști șefi de stat în viață din perioada celui de–Al doilea Război Mondial…

[3] Regele Mihai I, singurul român în viață care are rangul de mareșal; în 1944, era comandatul suprem al Armatei…

[4] Totodată, ultimul colț de pământ românesc aflat sub ocupație maghiară (din 1940)…

[5] Cu două luni mai devreme, Mihai I a scos România din războiul împotriva Națiunilor Unite și a deschis lupta pentru eliberarea Transilvaniei de Nord…

[6] Iată cum făcea mențiunea generalul Gheorghe Avramescu, într-un ordin de zi: „La chemarea ţării pentru dezrobirea Ardealului rupt prin Dictatul de la Viena aţi răspuns cu însufleţire şi credinţă în izbânda poporului nostru, tineri şi bătrâni aţi pornit spre hotarele sfinte ale patriei şi cu piepturile voastre aţi făcut zăgaz neînfricat duşmanului care voia să ajungă la Carpaţi. Zdrobit de focul năpraznic al artileriei şi de necontenitele voastre atacuri, inamicul a fost izgonit din Ardealul scump, eliberând astfel ultima palmă de pământ sfânt al ţării. Prin ploi, prin noroaie şi drumuri desfundate, zi şi noapte aţi luptat cu un duşman dârz şi hotărât şi l-aţi învins. Azi, când avangărzile trec pe pământ străin, pentru desă­vârşirea înfrângerii definitive a duşmanului, gândul meu se îndreaptă către voi, cu dragoste şi admiraţie pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veţi fi slăviţi, voi ofiţeri şi ostaşi care aţi eliberat Ardealul”…

[7] La 24 mai 1958, a fost semnat – România şi U.R.S.S. – un acord de repatriere a militarilor sovietici staţionaţi pe teritoriul naţional. Acordul prevedea un calendar al eşalonării efectivelor în perioada iunie-august 1958, cât şi aşa-zise manifestări ale solidarităţii şi prieteniei româno-sovietice (în realitate, a fost vorba şi de o reducere anumărului militarilor sovietici din afara graniţelor lor, din raţiuni financiare şi de imagine; pe de altă parte, euforia a fost estompată de reducerile efectivelor militare româneşti – în anii 1958 şi 1960 –, dacă ne raportăm, strict, la condiţiile funcţionării Armatei Române)…