„Ultimul dintre vikingi”
Publicat de Nicolae Tomescu, 16 iulie 2017, 07:29
Roald Amundsen Engebreth Gravning, om puternic, înalt (nu ca termen de reverență la adresa unei persoane cu rang), s-a născut (16 iulie 1872) într-o familie de căpitani de vase comerciale maritime și proprietari prosperi.
În regatul tinereții, insistase asupra dormitului cu geamurile deschise – chiar în timpul asprei ierni norvegiene, pentru a-și apropia condiția exploratorului polar. Fascinat de Antarctica, din clipa în care a zărit primul tărâm înghețat (1897)[1], Amundsen avea menirea de a păși primul pe acest drum…
În 1903, ca marinar și explorator de prim rang, a condus cu succes o barcă de pescuit de 70 de picioare[2], prin întreaga lungime a „Pasajului de Nord-Vest”[3]. Dificila călătorie a durat trei ani; Amundsen și echipajul său au fost nevoiți să aștepte până când marea înghețată din jurul lor a dat semne de bunăvoință pentru a permite navigarea. La scurt timp după întoarcerea în Norvegia, a aflat că englezul Ernest Shackleton s-a găsit aproape de împlinirea unui vis, în conformitate cu intenția de a ajunge la Polul Sud[4]. Amundsen a studiat tot ce ținea de încercarea lui Shackleton și a început un lung proces de pregătire pentru propria lui „aventură”.
Apreciat pentru aptitudinile sale de organizare și de planificare, pentru expertiza în calitate de explorator, considerat „taciturn în cele mai bune circumstanțe”, a luat măsuri speciale pentru a fi sigur de faptul că membrii echipajului aveau personalități adecvate lungilor curse polare. Oamenii știau că Amundsen era ferm, dar corect şi chiar afectuos (nu avea sufletul plin de viscol), referindu-se la el cu apelativul „şeful”.
Până în august 1910, s-a pregătit pentru a transforma gândul său despre Polul Sud în fapte posibile sau reale. Lumea a crezut că el conduce o expediţie în direcția opusă. Amundsen a exclus, în secret, tentativa de a ajunge la Polul Nord, cât timp americanii Robert Peary și Frederick Cook dezvoltaseră planul de a întreprinde ceva, de a organiza, de a face un asemenea lucru. Mai mult, Amundsen a păstrat secrete planurile de expediție la Polul Sud – faţă de oficialii din cadrul guvernului norvegian, temându-se că aceştia ar fi ezitat să conteste supremaţia[5] Marii Britanii într-o cursă către orice punct situat la capetele axei de rotație a Pământului. Doar când „Fram” a fost bine ancorată în largul coastelor Marocului, Amundsen a anunțat că echipa lui se îndreaptă spre Sud, nicidecum în direcţia Polului Nord.
Crucială pentru succesul lui Amundsen în atingerea Polului Sud a fost folosirea câinilor de sanie (selecționaţi cu atenţie maximă). Echipajul canin a fost echipat la cele mai înalte standarde, înzestrat și cu atribute care țin de selecția naturală necesară supraviețuirii. Amundsen obişnuia să spună: „copiii noștri”, „câinii sunt cel mai important lucru pentru noi”(…)rezultatul expediţiei depinde de ei”. La 18 octombrie 1911, a ajuns într-un punct din „Golful Balenelor”, cu etapa intermediară Ross Ice Shelf, pentru zvâcnetul final către pol. Robert Scott, competitorul său britanic, folosind, cu precădere, căluți siberieni, începuse călătoria cu trei săptămâni mai devreme[6]. Ajutat de condiții meteorologice dintre cele mai prietenoase, echipa lui Amundsen a trecut (7 decembrie) de punctul în care Shackleton se văzuse nevoit să se întoarcă din drum, iar la 14 sau 15 decembrie 1911 a ridicat steagul Norvegiei la Polul Sud, alintând locul drept Polheim („Polul de Acasă”). El și echipa s-au întors în tabăra de bază pe 25 ianuarie 1912, după 99 zile și parcurgerea a 1.860 mile.
Amundsen a trăit destul pentru a experimenta alte „aventuri”, inclusiv zborul peste Polul Nord, într-un dirijabil (1926). Dar, tărâmul înghețat – care, oricum, nu-i promisese dimineți eterne –, i-a cerut sacrificiul suprem. În misiunea de salvare din 18 iunie 1928, avionul său s-a prăbușit în Oceanul Arctic. În același an, vorbind unui jurnalist despre dragostea lui între pământ și infinit, Amundsen prefața contopirea cu întinderile adunate de ger: „Dacă ai ști cât de splendid este acolo, acolo vreau să mor”…
[1] Continentul, de mărimea Europei și Australiei la un loc, nu fusese încă traversat de oameni…
[2] Piciorul roman (pes în limba latină) măsura în jur de 29,57 cm, piciorul caroligian sau drusic (pes drusianus) are o lungime de aproximativ 33,27 cm, iar piciorul castellan 27,8635 cm… Un picior anglo-saxon (în engleză – foot, plural feet, prescurtat ft sau‘, simbolul pentru prim) este o unitate de măsură pentru lungime din cadrul sistemului imperial (anglo-saxon), având valoarea egală cu 12 țoli. Echivalentul în Sistemul Internațional al unui picior anglo-saxon este: 1 ft = 304,8 mm = 30,48 cm = 3,048 dm = 0,3048 m.
[3] Traseu presărat cu gheață înșelătoare, care făcea legătura între zona continentală canadiană de nord și Canada insulelor arctice…
[4] Shackleton ar fi fost obligat să renunțe la căutare cu doar 97 mile distanță de Pol…
[5] Norvegia se găsea într-o stare de dependenţă…
[6] Călătoria lui Robert Scott a fost marcată de tragedie. Scott scria: „Încrederea noastră în vreme este absurdă”. Obligați să aștepte, în corturi, furtunile severe caracterizate prin temperaturi scăzute, vânturi puternice, ninsori abundente, au epuizat rațiile lor prețioase iar timpul (cu pași imenși de frig) a alunecat printre mâinile lor. Înregistrările din jurnalul scris Scott: „Acesta este un loc groaznic și suficient de teribil pentru ca noi să fi lucrat fără recompensă de prioritate”. Scott și oamenii săi au pierdut un moment crucial în atingerea polului; în plus, se confruntau cu perspectiva sumbră de a se întoarce în tabăra lor de bază prin toamna rece a Antarcticii. La 29 martie 1912, Scott s-a târât într-un cort cu alți doi supraviețuitori și a lăsat posterității ultimele sale cuvinte: „Pentru numele lui Dumnezeu, vezi ce fac oamenii noștri”. Opt luni mai târziu, o echipă de căutare a găsit cadavrele înghețate; se aflau la numai 11 de mile depărtare de un depozit cu alimente si combustibil…
Nicolae Tomescu
