Magda Isanos: „Și ca o pasăre neînvățată m-am apucat să cânt…”

Publicat de Nicolae Tomescu, 17 aprilie 2019, 21:22

Născută[1] în Iaşi, pe 17 aprilie 1916, a urmat şcoala primarã la Costiujeni[2] iar studiile liceale la „Şcoala eparhialã de fete” din Chişinău.

„M-aş duce să caut în scrinul de lemn
(pe care se lasă lumina ca un îndemn)
portocale şi mere şi să-ntâlnesc printre rufe
mâinile unei fetiţe, fragede tufe…”

A studiat, la Iaşi, dreptul[3] şi filozofia.

„Oamenii mă uimesc și-acum.
Aș vrea să cunosc ca ei
toate lucrurile pe numele lor și-n drum
larg să-mi alătur pașii de pașii lor grei.”

Debuta, cu versuri, în 1932[4]…

„E vestea ce-o murmură seara
zefirul. Pădurea o știe;
Sosește de-acum Primăvara,
să bucure lumea pustie.”

Existenţa Magdei Isanos a avut drept hotare conflagraţiile mondiale[5]; acestea i-au marcat copilăria şi sfârşitul[6].

„Aștept anul unu.
Anul păcii între popoare.
Ale istoriei mari abatoare
vor fi dărâmate.”

Poezia şi cărţile aveau să devină prieteni statornici[7], „într-o vreme mohorâtã și laborioasã.”[8] A întâlnit[9] numele sonor ca un pseudonim: Eusebiu Camilar. După căsătorie, în septembrie 1939, autorul Chemării cumpenelor a fost concentrat la Botoșani[10]; invadarea Basarabiei de către armatele sovietice (28 iunie 1940) a însemnat exodul familiei din Chișinău[11]. Din perspectiva Magdei Isanos, au fost anii „plânsului pe prispe de lut”[12]. Lucrând cu soțul ei la drama „Focurile”, a pus, în gura unui personaj, următoarea replică: „Dac-aș ști că prin moartea mea se schimbă măcar un strop din nedreptățile lumii, sunt gata să mor…” Lumii, nedreptăților, atrocităților nu le-a păsat de  întâmplarea[13] zilei de 17 noiembrie 1944; povestea Magdei Isanos lua sfârșit pentru a începe recunoștința otrăvită a posterității…

„Până ce sara veni și pălind m-am temut.
Iată sicriul meu care crește-n grădină.
Cine pe-aicea-ntr-un april o să vină,
Umerii mei de bronz să-i privească tăcut?…”

[1] Fiica Elisabetei (născute Bălan) şi a lui Mihai Isanos, ambii doctori în medicinã… S-a născut în Duminica Tomii, la 3 dupã amiazã, probabil la spitalul „Socola” (marginea oraşului), unde lucrau şi locuiau părinţii ei; tocmai atunci, în ocolul primăriei (scriau ziarele, riscăm a avea încredere) zburda, ca însăşi ursita ei nerăbdãtoare, un mânz rãtãcit, roib, cu coama şi coada neagră – întruchipare a tinereţii, a nopţii, a misterului, purtătorul vieţii şi al morţii, simbol legat de ploaie, lună şi soare, precum melodica înnoire a lumii…

[2] În apropiere de Chişinău, spitalul unde lucrau părinţii ei…

[3] Licenţiată în drept, a profesat – pentru scurt timp – avocatura la Iaşi… Cel mai bine (se) descria, într-o schiţă, sub chipul unei fete abia coborâte din trenul de Chişinău, gata sã urce „calea regală” a Iaşiului, strada „Carol”, spre Universitate: într-un taior nou, în mână cu o servietã la fel de nouã, „îşi întoarce faţa la dreapta şi la stânga, şi, cu mândrie şi cu entuziasm, ea strigă din ochi tuturor: sunt studentă!” Apoi, „în neprimitoarea cameră mobilată, stă pe marginea patului şi nu poate dormi; îşi aminteşte de grădina de-acasă…” „La Universitate, a doua zi, totul e copleşitor… Larma, zidurile prea înalte, îndrăzneala viitorilor colegi. Desigur, i se face curte, chiar dacă nu era frumoasă, era tânără. Studenţii îi fac loc lângă dânşii…” Ea „priveşte drept la oameni ca şi cum le-ar spune: eu am să înving.” Faţada „Universităţii Mihăilene” se desfãşura simfonic, impresionându-i pe noii veniţi, rătăciţi între feţe necunoscute, în căutarea avizierelor cu anunţuri şi orare. Corpul profesoral era alcătuit din „cariatide” pe măsura „zidurilor prea înalte”: nume prestigioase, cu doctorate străine şi lauri academici…

[4] În revista „Licurici” a Liceului de băieţi „Bogdan Petriceicu Hasdeu” din Chişinău…

„Când îi citeai poeziile, necunoscând-o, nu puteai bănui ce fire veselã avea: în versuri rãsuna tristeţe multă şi gravă. Cum se împăcau aceste două faţete? Lumina şi umbra convieţuiau în totală armonie. Artist înnăscut, simţea că trebuie să se ţină departe de sinceritatea impudicã a confesiunii directe, de mărturisirea spontanã şi, uneori, necugetată, care mută povara pe sufletul altuia, relatându-şi necazurile culese la cald şi spuse de-a dreptul, sub formă de veşti din infernul personal. Veselia diurnă îi filtra, dar îi şi potenţa tristeţea. Structuratã în adâncime, ca o eclipsă, când între Soare şi Terra se interpune Luna, iar sus se iveşte soarele negru al melancoliei, Magda Isanos avea forţa care se naşte din echilibrul energetic al contrariilor. Ştia, din experienţă, că oamenii nu vor să plângă, ci să râdă ori să fie mângâiaţi. Râsul, o altă faţetă a hohotului de plâns, este mai greu de stârnit, iar a mângâia este un har pe care puţini îl au, de obicei doar aceia care au suferit. Din îmbinarea între râs vădit şi plâns ascuns, izvora profundul ei farmec. Nu alesese calea egoistă şi uşoarã a celor care se gândesc doar la durerea lor, afişându-şi nefericirea, în loc să-şi menajeze aproapele. Ea fãcea mai mult: încerca să-i vindece pe cei din jur de melancolia vieţii, ca şi cum rostul ei pe lume era să nu-i lase pe ceilalţi să-şi risipească lacrimile. Tristetea din poeziile Magdei Isanos este reversul veseliei diurne: un Narcis numai zâmbet se vede în poezie plângând, ori, înlăcrimat, îşi zăreşte în versuri surâsul. Amândoi sunt autentici, unul fără altul n-ar putea exista. Magda Isanos îşi cuprindea propriul dublu: personajul fascinant, cuceritor, cu care nu te puteai plictisi, nici posomorî vreodată, îşi avea în sine antiteza, astfel era ea însăşi, cu umbre şi lumini, o operã de artã a lui Dumnezeu. Distanţa dintre tristeţea din adânc şi veselia de-afarã dă nu numai măsura sufletului, ci şi a talentului ei: spuse de-a dreptul, zvârcolirile care o frământau nu ar fi interesat pe nimeni, dar aşa, gingăşia din versuri se naşte din prudenţa spunerii, din teama subînţeleasã şi profundã că prin ceea ce spune ar putea răni. Lacrimile sunt cernute prin surâs, zâmbetul este filtrat prin lacrimi. În viaţa de toate zilele, momentele cele mai solemne, mai dramatice, le înviora cu un zâmbet. Când alţii în situaţia ei ar fi plâns ori ar fi încremenit încruntaţi, ea râdea… Printr-o extraordinarã putere, izvorâtã din marea ei generozitate, a fost în stare să-i facã pe ceilallţi să râdă chiar şi atunci când înăbuşitoarea boală de inimă ajunsese aproape de culme. Râdea pentru a-i scuti pe cei din jur de tristeţe, cel puţin, pentru a le atenua disperarea. Era înconjurată de o aură de umor, care făcea parte din frumuseţea, din farmecul ei. Umorul altoit pe tragismul existentei dă vieţii şi scrisului ei o luminã eroică, poate mai mult, sau cel puţin la fel, ca implicarea în diversele cauze ale celor năpăstuiţi”…

[5] Unul la început de viaţă, celălalt la crepuscul…

[6] După cum primăvara şi toamna aveau să însemne, pentru Magda Isanos, timpul naşterii şi ceasul morţii…

[7] Se pare că a explorat şi celelalte posibilităţi oferite de Iaşi: seratele de la „Bragadiru”, cinematografele, „Copoul”…

[8] În oraşul dezolant, toamna, cu zgomotul ploii curgând în burlane, în timp ce „norodul vesel al studenţimii” cobora la vale, către oraş, grăbindu-se la vreo serată sau la un spectacol, doar ea urca la deal, spre gazdă, unde o aştepta, în camera rece, noaptea de insomnie…

[9] Amândoi erau poeți… Întâlnirea a fost una dintre acele apropieri care se întâmplã rar, o revelațe benefică. Fericiți că soarta îi adusese alături, niciunul nu voia mai mult. Lucrurile „s-au complicat” mai târziu, atunci când, înstiințată despre planurile lor de căsătorie, mama Magdei a sosit la Iași și a vrut să afle detalii despre viitorul ginere: „cine-i?”, „de unde-i?”, „cu ce se ocupă?”, ce studii are?”, „din ce trăieşte?”, ”din ce o să trăiţi?”; dinclo de superlative și declarații de dragoste („Îl iubesc… Cum era să-l întreb ce studii are?”), Magda nu avea niciun rãspuns; se iubeau, asta le-a fost de-ajuns; s-au căsătorit în martie 1938; În mai, același an, ea le scria celor de-acasã: „Eu sunt foarte fericitã, cred că nu e exagerat sã spun cã ne iubim în fiecare zi mai mult. Ne-am pus verighetele, ne stau foarte bine, nici largi, nici strâmte… Zeby îmi aduce flori din oraș, îmi lustruiește pantofii, și nu mă lasă să fac treabă, de parc-aș fi o principesă în exil. Câteodată mi-i frică. Atâta fericire poate supăra pe Dumnezeu.”

[10] Trimis „pe zonã”, ulterior pe frontul de răsărit; începuse conflictul, care avea să acționeze ca un tăvălug și să se transforme în Al Doilea Război Mondial…

[11] Întâi la Iași, apoi la București, acolo unde Magda i-a urmat… Dupã o scurtă revenire în 1941, refugiul basarabean s-a repetat în primăvara timpurie a lui 1944; Magda Isanos a părăsit, a doua oară, Iașiul, familia s-a reunit în Bucureștiul aflat sub amenințarea continuă a bombardamentelor…

[12] Singurătate, tristețe, atacurile repetate ale bolii… „(…)Stătea întinsă pe pat; ea împletea mereu, în toamna lui 1944, ultima ei toamnă. Împletitul e geamăn cu așteptarea, iar ea nu termina niciodată de împletit ciorapi, nu din cauză că ar fi deșirat noaptea ce croșetase ziua, ci pentru că se gândea mereu la o pereche de picioare bărbătești cu tălpile înghețate, care trebuiau ocrotite de frig: picioarele lui Ulysse, aflat pe drumul către casã. Aşeza unele sub altele șiruri albe, șiruri negre, șiruri cenușii: o nedescifrată Odyssee de lână. Și-a revăzut poeziile și, cu zece zile înainte de a muri, manuscrisul a fost depus la Editura Fundațiilor Regale…”

[13] În casa din „strada Popa Nan 49”-București…