In Memoriam Mitzura Arghezi

Publicat de Nicolae Tomescu, 26 octombrie 2020, 16:00

Fiica lui Tudor Arghezi[1], Mitzura[2] Domnica Arghezi (pseudonim al Domnicăi Theodorescu), înscrisă următoarelor coordonate ale propriei vieți (10 decembrie 1924–27 octombrie 2015), a studiat pictura, a conceput ilustraţii ale unor cărţi; în 1948, ea şi fratele său, Baruţu, au fost exmatriculaţi din Facultatea de „Litere”, după ce tatăl fusese interzis[3]; a studiat, deopotrivă, baletul[4], descoperind teatrul/cunoscută și din postura actorului (jucând în peste 100 de piese de teatru și în 18 filme)[5]; director onorific al Casei Memoriale „Tudor Arghezi” din București, cetățean de onoare al municipiului Bacău (2010), aleasă ca deputat al legislaturilor 1996-2000 și 200-2004 (pe listele Partidului România Mare), a fost membru în Consiliul de Administrație al Societății Române de Radiodifuziune între anii 2005-2010[6]…

Mitzura Arghezi avea probleme de sănătate, fiind internată într-un cămin de bătrâni al Sectorul(ui) 1 din capitala României… Imediat după ce a trecut la cele veșnice, din dimineața de 27 octombrie 2015, posturi de televiziune și prelungirile lor online, la fel de sinistre, publicau: „(…)a rămas o moştenire uriaşă a cărei valoare încă nu este cunoscută”… Nu poți estima „valoarea unei moșteniri”, dar știi că este „uriașă”, chiar „nesfârșită”… Poate că se refereau la valoarea umană a Mitzurei Arghezi…

[1] (Ion M. Teodorescu)…

[2] Numită astfel după ce marea valoare culturală (unul dintre autorii canonici ai literaturii române, unul dintre cei mai apreciaţi scriitori pe care i-a dat, vreodată, România modernă) a citit, într-un dicţionar japonez, că Mitzura înseamnă rază de soare… Fiica și-a adorat tatăl; acesta din urmă a iubit-o; fetiţa ascuţea creioanele lui Tudor Arghezi – care scria poezii în preajma copilului preferat, existând o legătură de mare încredere, respect și toleranță între cei doi; portretul Mitzurei, ochelarii poetului, creioanele au rămas, netulburate de timp, pe masa de lucru a lui Arghezi…

Tudor Arghezi i-a dedicat Mitzurei mai multe poezii, cea mai cunoscută fiind „Cântec de adormit Mitzura”/volumul „Cuvinte potrivite”, editat în 1927/: Doamne, fă-i bordei în soare, Într-un colţ de ţară veche, / Nu mai nalt decât o floare Şi îngust cât o ureche. / Şi-n pridvor, un ochi de apă Cu o luntre cât chibritul, / Ca-n crâmpeiul lui să-ncapă Cerul tău şi nesfârşitul. / Dă-i un fluture blajin Şi o broască de zmarald. / Şi-n pădurea de pelin Fă să-i stea bordeiul cald. / Şi mai dă-i, Doamne, vopsele Şi hârtie chinezească, / Pentru ca, mânjind cu ele, Slava ta s-o zmângălească./ Şi când totul va fi gata S-o muta la ea şi tata /…

[3] Arghezi a cunoscut, de la mică distanță, toate regimurile celor trei decenii care separă România de realizarea aspiraţiilor sale naţionale (1918) şi instaurarea regimului comunist (1948); s-a raportat, diferit, la fiecare dintre aceste regimuri, simțindu-se mai comod pe vremea regelui Carol al II-lea, arestat în timpul lui Antonescu, denigrat şi marginalizat de comunişti (reabilitat câţiva ani mai târziu)…

[4] Cu balerina şi coregrafa Floria Capsali; a dansat pe scena Teatrului „Naţional” din Bucureşti…

[5] S-a înscris la „Institutul de Cinematografie” (pe care l-a abandonat după doi ani şi s-a transferat la „Institutul de Teatru”)… A jucat pe scena Teatrului „Naţional” în spectacole precum „Ploşniţa” de Vladimir Maiakovski, „Minunata pantofăreasă” de Federico García Lorca, „Gimnastică sentimentală” de Vasile Voiculescu, „1907” de Tudor Arghezi, „Seringa” de Tudor Arghezi, „Dulcea pasăre a tinereţii” de Tennessee Williams…. La „Teatrul Naţional Radiofonic” a jucat în „Neguţătorul de ochelari” şi în „Interpretări la cleptomanie”/o adaptare după Tudor Arghezi, „Rapsodia ţiganilor” de Mircea Ştefănescu, „Idolul şi Ion Anapoda” de G.M. Zamfirescu; a avut o rubrică în cuăprinsul emisiunii „De toate pentru toţi”…

Debutul în cinematografie s-a produs în 1961, cu ecranizarea schiţei lui Tudor Arghezi „Doi vecini”/în regia lui Geo Saizescu; printre cele mai importante filme în care figurează  „Furtuna” (1960), „Titanic vals” (1964), „Ultimul cartuş” (1973), „Eu, tu, şi… Ovidiu” (1978), „Drumul oaselor” (1980), „Secretul lui Bachus” (1984), „Secretul lui Nemesis” (1987)…

[6]  În calitatea respectivă, m-a apărat (două ședințe ale Consiliului de Administrație mă făcuseră să cred că stalinismul nu poate muri în România)… Mitzura Arghezi a rezonat cu punctul meu de vedere: „(…)în Societatea Română de Radiodifuziune se pune problema (veche) a legitimităţii criteriilor de selecţie, de promovare, dar, mai ales, a grabei unor indivizi care culeg «profit» în momente tensionate; aproape totul este o «instalaţie» pentru câştigarea puterii, prin anticiparea exerciţiului ei, respectiv pregătirea de noi cadre «plauzibile» pentru a «conduce»; logica sănătoasă ar fi trebuit să-i îndemne pe cei numiţi politic să se ocupe, măcar în subsidiar, nu doar de elaborarea unei «strategii», ci și de identificarea, rezolvarea chestiunilor esențiale; din păcate, singura lor preocupare vizează acapararea puterii, singura «datorie» trebuie plătită celor care îi susţin în teritoriu, iar «principiile» care le guvernează conduita nu sunt prioritatea interesului public, profesionalismul, integritatea morală, libertatea gândirii şi a exprimării, cinstea şi corectitudinea, deschiderea şi transparenţa, imparţialitatea şi nediscriminarea…”