Împotriva manipulării

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 iulie 2016, 19:49

Dintru început, resping soluția puciului militar… Mai departe însă…

Casa Albă, NATO, Uniunea Europeană şi ONU făceau „apel la calm şi la respectarea ordinii democratice”.

Care ordine democratică? În Turcia lui Erdogan? Acolo unde se face confuzia voită între valori universale și plebiscitarismul autocraților?

Erdogan s-a vrut și se dorește profetul turcilor. În discursuri (delirante, susținute de cruciada pretins sacrosanctă împotriva terorismului), a aterizat ca un cuceritor al timpurilor moderne, a învelit noțiunile/conceptele într-o baie religioasă ca un muftiu venit să spună rugăciunea. Mai nou, aliatul administrației Obama a promis să depășească revolta unei minorități. Pare să minimalizeze semnificația evenimentelor sau, mai exact, consecințele propriilor acțiuni.

Secularismul, democrația profundă și echilibrul puterilor, garantarea libertății de opinie și independența justiției, combaterea corupției la nivel înalt, toate sunt cuvinte uitate/părăsite după ce, într-un episod grotesc, Bilal Erdogan-fiul a fugit din Italia cu un pașaport fals, suspectat fiind de spălare de bani. Camarila din jurul președintelui multiplică doar forme de clientelism, fără nicio legătură cu Islamul; megalomania exponențială surpă republica lui Ataturk, destabilizând estul țării, escaladând tensiunea cu minoritarii kurzi; pierderea discernământului devine o amenințare la integritatea Turciei (câțiva ani înainte de împlinirea centenarului republicii seculare/implicit)/amenință stabilitatea NATO in regiune…

*

Cred că Erdogan este un paradox al populismului. Un exemplu de cum poate fi întoarsă realitatea ca să-ți iasă socotelile. Populismul este extrem de preocupat de îngrădirea domeniului a două entităţi sau realităţi, considerate inoportune sau periculoase: Dumnezeu şi elita care se pretinde moştenitoare a unei tradiţii primordiale, cu conotaţii religioase. Fără ideea de Dumnezeu şi fără ideea unei tradiţii revelate, care aparţine unei elite ce se perpetuează din generaţie în generaţie, lumea politică modernă a căutat mereu mecanisme de refundamentare a suveranităţii, de reducere a blocajelor în conducere, de interzicere a abuzurilor, de demascare a uzurpatorilor. Într-o lume care nu are îndreptăţire tradiţională oricine este un potenţial uzurpator. De aceea, elementul esenţial al vieţii politice moderne, impregnate de populism, este suspiciunea. Pe fondul permanentei stări de alarmă, populismul şi-a înfipt rădăcinile în resentiment…

*

Turcia a mai cunoscut lovituri de stat/puciuri:

• La data de 23 ianuarie 1913, Guvernul Uniunii Liberale avându-l în frunte pe (marele vizir) Mehmed Kamil Pașa a fost răsturnat de la putere în urma loviturii de stat condusă de liderii CUP Ahmet Cemal Pașa și Ismail Enver Pașa. Acesta din urmă a năvălit în fruntea mai multor susținători în timpul sesiunii cabinetului. Unul dintre rebeli, Yakup Cemil, l-a împușcat pe ministrul de război Nazým Pașa. A fost format un nou guvern din membrii CUP, condus de Mahmud Șevket Pașa. Principalul pretext al complotiștilor privea înfrângerile suferite de otomani în timpul Războaielor Balcanice. Mahmud Șevket Pașa a fost asasinat pe 11 iunie 1913, iar în funcția de mare vizir a fost ales Said Halim Pașa.

• La 27 mai 1960, colonelul Alparslan Turkes anunță – la radio – faptul că în urma unei lovituri de stat puterea a fost preluată de armată. În acele clipe, premierul Ali Adnan Ertekin Menderes se afla la Kutahya, unde a fost reținut de către Muhsin Batur și dus la Ankara. Ulterior, împreună cu alte persoane membre ale Partidului Democrat, Menderes este închis pe Yassiada. S-a creat un Comitet de Uniune Națională, sub conducerea lui Cemal Gursel. Menderes a fost judecat și, în cele din urmă, condamnat la moarte.

• În ziua de 12 martie 1971, a fost emis un „Memorandum militar turc”, care a însemnat o a doua intervenție militară în Republica Turcia. Puciul este cunoscut sub numele de lovitura de stat prin memorandum. La 12 martie 1971, șeful Statului Major General, Memduh Tađmaç, a înmânat prim-ministrului un memoriu, cu valoare de ultimatum, din partea forțele armate, prin care s-a cerut formarea, în contextul principiilor democratice, a unui guvern puternic și credibil care va neutraliza situația anarhică actuală și care, inspirat de opiniile lui Atatürk, va aplica legile reformiste prevăzute de constituție, punând capăt „anarhiei, certelor fratricide și tulburărilor sociale și economice”.

• La 12 septembrie 1980, a avut loc o lovitură militară în Turcia, condusă de către șeful Conducerii Generale turcești, generalul Kenan Evren. Anii ’70 ai secolului trecut au fost marcați de conflictele înarmate ale extremiștilor de stânga și dreapta, care au culminat cu preluarea puterii de către forțele armate. Pentru următorii trei ani, forțele militare turcești au condus țara prin Consiliul național de Securitate, înainte ca democrația să fie parțial restaurată. Sub regimul militar, toate partidele politice au fost desființate. În 1983, au reapărut partide politice tradiționale, dar cu anumite restricții.

• În 1993, a existat o „lovitură de stat”, în Turcia, organizată de elemente ale armatei turce – prin mijloace sub acoperire. Mișcarea este cunoscută sub titulatura de „lovitura de stat militară sub acoperire”. La începutul anilor 1990 au fost o serie de violențe în Turcia, din cauza conflictului cu kurzii, iar anul 1993 a fost marcat de mai multe decese suspecte: președintele Turgut Özal, lideri militari, jurnaliști. Investigațiile ulterioare au dus la concluzia unei posibile „lovituri de stat sub acoperire”, menită să împiedice un acord de pace în conflictul turco-kurd. Printre violențele din acel an se numără ambuscada din 24 mai, masacrul de la Sivas și masacrul de la Bașbaglar (la începutul lunii iulie).

• În 1997, a fost dat un Memorandum militar (în turcă: 28 Șubat, 28 februarie), denumit și „lovitura de stat post-modernă” (Darbe post-modern), care se referă la deciziile emise de conducerea militară turcă la o reuniune a Consiliului Național de Securitate. Respectivul memorandum a inițiat procesul care a grăbit demisia prim-ministrului Necmettin Erbakan al Partidului Bunăstării, sfârșitul guvernului său de coaliție. În măsura în care guvernul a fost forțat să demisioneze fără dizolvarea parlamentului sau suspendarea Constituției, evenimentul a fost etichetat ca „o lovitură de stat postmodernă” de amiralul turc Salim Dervișoglu…