Grozăvii în istorie. Notele ultimative sovietice…

Publicat de Nicolae Tomescu, 27 iunie 2016, 09:55 / actualizat: 28 iunie 2016, 11:29

documentar audio: Nicolae Tomescu

Apud Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român

(ediția a II-a revăzută și adăugită), Univers Enciclopedic, București, 1999, p. 350.

Încurajat de bunăvoinţa Reichului, dar îngrijorat de posibila schimbare de atitudine a lui Hitler, Stalin a hotărât rezolvarea rapidă a litigiului cu România. Instrucţiunile trimise, la 21 iunie 1940, de L. Z. Mehlis, şeful Direcţiei principale politice a Armatei Roşii, regiunilor militare Kiev şi Odessa, precizau că Basarabia trebuie „să fie smulsă din mâinile tâlhăreşti ale României boiereşti“ şi dădeau instrucţiuni privind activităţile organelor politice din Armata Roşie, în cazul în care armata română ar fi opus rezistenţă şi s-ar fi ajuns la un război între cele două ţări; obiectivul principal era „rapida descompunere a armatei române, demoralizarea spatelui (armatei), pentru a ajuta comandamentul Armatei Roşii să obţină, în cel mai scurt timp şi cu cele mai mici pierderi, victoria deplină”.

La 23 iunie 1940, Molotov l-a informat pe Schulenburg: guvernul sovietic avea să ceară României cedarea Basarabiei şi Bucovinei, rezolvarea acestei probleme nu suferea nicio amânare, U.R.S.S. era hotărâtă să recurgă la forţa armată, dacă România nu dădea curs cererilor sovietice…

Bucovina nu fusese nominalizată în protocolul adiţional secret al Pactului Molotov-Ribbentrop. În absenţa documentelor sovietice care să dezvăluie procesul decizional de la Kremlin, se poate formula ipoteza că Bucovina a fost alăturată Basarabiei, ca revendicare sovietică faţă de România, în intervalul 21-23 iunie 1940[1] şi că Moscova a considerat că dezinteresul politic german „pentru acele regiuni”, exprimat în protocolul adiţional secret, acoperea şi Bucovina, de vreme ce la începutul articolului 3 al protocolului era menţionat „sud-estul Europei”[2]. Hitler, în schimb, a considerat includerea Bucovinei între revendicările sovietice ca „un semn al presiunii sovietice spre Vest”. Ecou al iritării, Goebbels nota în jurnalul său că cererile lui Stalin sunt „contra înţelegerii” şi califica poziţia dictatorului sovietic de „jefuire de cadavre”. Nemulţumirea lui Hitler şi preocuparea lui nu erau determinate de faptul că Bucovina aparţinuse între 1775 şi 1918 Austriei (a cărei moştenire istorică o preluase cel de al treilea Reich o dată cu Anshlussul) sau că ea avea o minoritate germană ori însemnătate strategică, ci pentru că revendicarea lui Stalin – considerată de „Führer”, spre deosebire de Schulenburg, ca o încălcare a protocolului adiţional secret – venea într-un moment când forţele armate germane, deşi victorioase, se resimţeau de pe urma efortului şi, aşadar, n-ar fi putut reacţiona în niciun fel în Est. Pentru Hitler era esenţial ca România, furnizoare de petrol şi cereale pentru Germania, să nu devină teatru de război. Răspunsul german a exprimat poziţia ambivalenţă a Germaniei: acord pentru anexarea Basarabiei, dar revendicarea Bucovinei era „ceva nou”. Preocupat, la rândul său, să nu deterioreze relaţiile cu Germania, dar nici să nu apară într-o ipostază de slăbiciune, prin abandonarea revendicării, Stalin a restrâns cererea privind Bucovina la partea nordică a provinciei[3].

La 26 iunie 1940, Molotov[4] l-a convocat pe ministrul României la Moscova[5], prezentându-i prima notă ultimativă prin care cerea cedarea Basarabiei și a nordului Bucovinei (în decurs de 4 zile)…

Nota ultimativă sovietică a provocat panică[6] în România. Țara nu dispunea nici de mijloacele militare de apărare, nici de aliaţi. Garanţia anglo-franceză din 13 aprilie 1939 nu putea să funcţioneze. Încă din 14 decembrie 1939, răspunzând la o întrebare a guvernului român privind valabilitatea garanţiei şi pentru frontiera de est, Sir Reginald Hoare, ministrul Marii Britanii la Bucureşti, spusese că ţara sa putea să acorde sprijin României în apărarea amintitei frontiere cu două condiţii: Turcia să permită trecerea prin Strâmtori a vaselor britanice şi Italia să rămână neutră. Se înţelesese de atunci că, din partea Londrei, nu era de aşteptat un ajutor militar în cazul unui conflict armat româno-sovietic, întrucât Turcia nu avea să permită, în virtutea relaţiilor ei speciale cu U.R.S.S., trecerea prin Strâmtori a navelor britanice, cu misiunea de a acorda asistenţă militară României împotriva Uniunii Sovietice. La 26 iunie 1940, Franţa era învinsă, iar Marea Britanie aştepta invazia trupelor germane pe teritoriul metropolei…

Victoriile germane în Vest schimbau complet contextul geostrategic de pe continent; România nu putea să-l ignore. La 29 mai 1940, regele Carol a adresat o întrebare celor mai apropiaţi consilieri ai săi: „Trebuie stăruit într-o neutralitate atacată din toate părţile sau făcut un efort «pentru a se adapta la realitate»”? Între două răspunsuri: a încerca să se obţină bunăvoinţa Germaniei şi păstrarea neutralităţii, suveranul l-a ales pe primul. El considera – nu fără temei – că, după biruinţele Wehrmachtului, pe continent rămăseseră două forţe: Germania şi U.R.S.S., România fiind prinsă între ele. „Ameninţarea sovietică silea România să aleagă Germania. Trebuia acţionat în consecinţă”, rezumă Grigore Gafencu raţionamentul regal. O schimbare atât de dramatică a politicii externe cerea însă timp. Tatonările începuseră de la 28 mai, dar răspunsul Berlinului era limpede: discutarea cererilor revizioniste ale statelor vecine României apărea drept condiţia prealabilă a stabilirii unor relaţii strânse între cele două ţări. Când s-a primit, în noaptea de 26-27 iunie, prima notă ultimativă sovietică, speranţa s-a îndreptat către Germania, dar răspunsul a fost: „Fiţi de acord”. Celelalte puteri consultate (Italia, Iugoslavia, Grecia şi  Turcia, în forme şi cu accente diferite), au dat, în fond, acelaşi răspuns ca şi Berlinul.

Cele două Consilii de Coroană ţinute la 27 iunie 1940 au prilejuit confruntarea dintre partizanii apărării, cu orice preţ, a teritoriului naţional[7] şi cei care considerau că, războiul fiind în desfăşurare, era mai important să se asigure continuitatea de stat, pusă în primejdie (credeau ei) dacă România s-ar fi angajat într-un conflict militar cu U.R.S.S.[8]

https://www.youtube.com/watch?v=K2l_YHgtkVM

La 28 iunie 1940, ora 11:00, Gheorghe Davidescu i-a comunicat lui Molotov: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forță și deschiderea ostilităților în această parte a Europei, se vede silit să primească condițiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”… Retragerea trupelor române din Basarabia şi nordul Bucovinei s-a făcut în condiţii deosebit de anevoioase. Devansaţi sau urmăriţi îndeaproape de unităţile Armatei Roşii, militarii români au fost insultaţi şi atacaţi de elemente comuniste, în rândul cărora se aflau numeroşi evrei[9]

Ocuparea Basarabiei, a nordului Bucovinei, a fost însoțită și de ocuparea abuzivă a ținutului Herța, parte integrantă a Vechiului Regat. Prin ceea ce poate fi numit Dictatul de la Moscova[10], România a pierdut[11] un teritoriu de 50.762 kmp, cu o populație de 3,9 milioane de locuitori. Nordul Bucovinei, ținutul Herța, părțile de nord și de sud ale Basarabiei au fost încorporate RSS Ucrainene, iar restul Basarabiei a fost unit cu o parte a RSSA Moldovenești, din stânga Nistrului (cealaltă parte a fost și ea integrată Ucrainei) și au format RSS Moldovenească (2 august 1940).

Sunt fapte ale căror consecinţe[12] nu le poţi schimba…

[1] În instrucţiunile lui L.Z. Mehlis nu se vorbeşte decât despre Basarabia…

[2] Ingeborg Fleischhauer, cea mai bună specialistă în problema relaţiilor germano-sovietice (anii 1939-1941), subliniază: „Concludent este şi faptul că Schulenburg, martor al abandonării Uniunii Sovietice a întregului «sud-est al Europei» în cursul tratativelor din august, nu s-a formalizat faţă de revendicarea Bucovinei de către URSS”. Dacă textul articolului 3 nu ar fi lăsat URSS posibilitatea de a-1 interpreta în înţelesul că, dacă interesele economice ale Reichului erau respectate, Moscova putea anexa şi alte teritorii decât Basarabia, Schulenburg, negociatorul german al Pactului Molotov-Ribbentrop, ar fi reacţionat imediat. Nu aceasta era însă şi interpretarea „Fiihrerului”…

[3] Schulenburg i-a sugerat lui Molotov că, pentru a înlesni acceptarea de către România a cererilor sovietice, U.R.S.S. ar trebui să restituie tezaurul trimis la Moscova în timpul Primului Război Mondial, propunere respinsă, categoric, de Molotov – sub „motiv” că România ar fi exploatat prea mult timp Basarabia.

[4] Politician și diplomat, unul dintre cei mai importanți conducători ai guvernului sovietic, începând din deceniul al treilea al secolului al XX-lea, când a fost propulsat la putere de către protectorul său, Stalin, până în deceniul al șaselea (destituit din toate funcțiile de Nikita Hrușciov). A fost principalul semnatar, din partea sovietică, al pactului de neagresiune sovieto-german din 1939.

[5] Gheorghe Davidescu, avocat și diplomat de carieră. Licențiat în drept, doctor în drept la Universitatea din Budapesta, a participat în Primul Război Mondial la campania din Ungaria (din aprilie până în decembrie 1919). A intrat în diplomație la 1 decembrie 1920. A fost, succesiv, secretar de legație la Legația din Budapesta (1921-1925), secretar de legație în cadrul centralei Ministerului Afacerilor Străine (1925-1927), secretar de legație (din 1932 consilier de legație) la Legația din Varșovia (1927-1933), consilier de legație în cadrul centralei Ministerului Afacerilor Străine (1933-1935), ministru plenipotențiar la Tallin (1935-1939). La 14 ianuarie 1939 a fost numit ministru plenipotențiar (ambasador) la Moscova (1939-august 1940). În această calitate, a primit Ultimatumul sovietic din 26 iunie 1940 (la ora 22:00). A fost numit secretar general al Ministerului de Externe (11.10.1941–01.10.1944), apoi trecut în cadrul reorganizării Statului (din 24.07.1945) și pus în disponibilitate (din 23.11.1946).

[6] Cuvântul de ordine al regimului carlist fusese că nici o brazdă de pământ nu va fi cedată. Acum vorbele trebuiau să devină faptă, dar totul s-a dovedit o simplă fanfaronadă…

[7] „Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”, a exclamat, dramatic, Nicolae Iorga…

[8] La primul Consiliu (întrunit în 27 iunie 1940, ora 12:00), voturile s-au distribuit astfel: 11 voturi împotriva acceptării ultimatumului, 10 pentru, 5 pentru discuţii şi unu rezervat (Gheorghe Tătărescu); la cel de al doilea Consiliu (ţinut la ora 21:00), repartiţia s-a schimbat: 19 pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi unu (Victor Antonescu) „expectativ”. Răspunsul dat de guvernul român, care se declara gata să discute cererile sovietice, a fost considerat la Moscova ca nesatisfăcător, astfel că noua notă ultimativă cerea evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în decurs de patru zile…

[9] Încă din 25 iunie 1940, şeful Secţiei cadre al Comintemului, P. Guliaev, i-a transmis lui Gheorghi Dimitrov, secretarul general al Internaţionalei Comuniste, date despre membrii comitetului regional Basarabia al partidului comunist: I. Korotkov, O. Weisman, R. Rozenboim, I. Morgenstem şi A. Cojujnianu. Ponderea importantă a evreilor în rândurile comuniştilor din Basarabia şi Bucovina se explică prin receptivitatea faţă de o doctrină intemaţionalistă, ca mijloc de depăşire a unei identităţi etnice incerte sau atacate. Caracteristic pentru escaladarea violenţei, în împrejurările evacuării teritoriilor ce urmau a fi anexate de U.R.S.S., este progromul de la Dorohoi. Moartea celor 50 (sau 52) de evrei, între care şase soldaţi, a fost provocată de focul „deschis” – se arată în raportul procurorului – „de nişte soldaţi din grupurile 3 grăniceri şi 8 artilerie, care se retrăgeau din regiunea Herţei, umiliţi şi batjocoriţi de evreii din Herţa, şi ca răzbunare au început să tragă în evreii din cimitirul evreiesc”, unde era, în curs de desfăşurare, înhumarea unui ostaş evreu.

[10] De reţinut că harta sovietică, anexată primei note ultimative, era întocmită la scara de 1/1800000, astfel încât, pe teren, trăsătura de creion roşu neascuţit cuprindea 10 km). Guvernul român a dat instrucţuni lui Gheorghe Davidescu „să depună toate eforturile cu putinţă spre a obţine din partea guvernului sovietic renunţarea la orice pretenţii de teritoriu făcând parte din Vechiul Regat”. Demersul, precum şi cel al succesorului său, Grigore Gafencu, au rămas fără rezultat (lui Davidescu, Molotov îi reproşa că nu a luat harta ce însoţea prima notă ultimativă). Unele mici rectificări au fost obţinute cu prilejul fixării liniei de demarcaţie.

[11] Mai mult, actul de forţă al U.R.S.S. a încurajat Ungaria şi Bulgaria să revendice, la rându-le, teritorii românești. Încă de la declanşarea războiului, la Budapesta se manifestase un curent al cărei exponent era şeful Marelui Stat Major, Henryk Werth, favorabil unei acţiuni militare împotriva României, în vederea ocupării Transilvaniei. Atâta timp cât soarta războiului rămânea nehotărâtă, factorii de decizie de la Budapesta înţelegeau că ar fi fost neproductiv pentru Ungaria să obţină Transilvania de la Germania sau în cooperare cu ea…

[12] Altele, în schimb, ca rezultat al unei fapte, al unei acțiuni, al unui principiu, își pot limita urmările (dacă există voință, chiar le pot anula)… Spre exemplu… Alfabetul chirilic moldovenesc, folosit în Republica Sovietică Socialistă Autonomă Moldovenească (RASSM), cu începere din 1924 (și o întrerupere de 6 ani, între 1932-1938), ulterior în Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (RSSM), valabil – în prezent – prin „grija” autorităților separatiste ale Republicii Moldovenești Nistrene (Transnistria), acolo unde este prigonit alfabetul latin, desemnează alfabetul de legătură între cel românesc și cel rusesc, introdus mai ales pentru a sprijini teza sovietică a existenței limbii moldovenești. Desigur, românii care cunosc alfabetul chirilic înțeleg cuvintele grafiate în respectivul alfabet chirilic simplificat și nu au nevoie de mijloace auxiliare sau cunoștințe speciale, dar nu acesta este fondul problemei…

Dr. Nicolae Tomescu, Redactor Șef Radio Iași