IN MEMORIAM Alex Savitescu. George Onofrei (Facebook): „Alex a rămas pentru mine nu doar prietenul, ci OMUL DE RADIO prin excelenţă.”

Publicat de Lucian Bălănuţă, 16 septembrie 2014, 15:58 / actualizat: 17 septembrie 2014, 20:15

Unul dintre primii mei prieteni, dacă nu chiar primul, s-a dus astăzi de lângă noi. Nu aveam nici unul majoratul când am păşit pentru prima oară la Radio Iaşi. Eu vreo 13, el vreo 17. L-am găsit la secţia sport. Glumeam că între noi nu e mare distanţă ca vârstă, atâta vreme cât ea se măsura în distanţa dintre două campionate mondiale de fotbal sau două olimpiade (evenimente care îl pasionau într-un mod imposibil de descris şi pe care, la cei vreo 17 ani ai săi le relata întregii Moldove cu o vervă incredibilă la o asemenea vârstă).

Apoi ne-am tot dus viaţa aşa: el dădea Bacul, eu dădeam admitere la liceu, el termina facultatea, eu deveneam boboc şi îmi era profesor („poate te prind că îndrăzneşti să calci la laboratorul de radio, hai să evităm vreo fază penibilă, da?”).

Alex a rămas pentru mine nu doar prietenul, ci OMUL DE RADIO prin excelenţă. Şi când era directorul Opiniei studenţeşti, şi şi-a dat un doctorat imposibil de greu, şi când i-a apărut cartea de interviuri, şi când a devenit un profesor de ispravă şi apoi, ce grozăvie mi s-a mai părut când a devenit Director de Departament în universitate la 30 şi ceva de ani. Am crezut totdeauna că pe „altarul” universitar se risipesc un talent şi o voce fantastică. „Carieră academică ţi-a trebuit, în loc să-ţi faci meseria la microfon!”, gândeam eu. Şi gândeam egoist, normal, pentru că simţeam că într-un fel m-a lăsat singur în aventura asta. Numai că, fără să ne dăm seama că am ajuns „oameni mari”, demult nu mai parcurgeam pe jos împreună kilometri întregi dinspre Alexandru şi Galata – spre ceea ce ne-a marcat copilăria şi apoi adolescenţa şi maturitatea – Radio Iaşi, ca o Mecca.

A fost alături de la mine la Supliment de la numărul zero. Se inversase roata – el m-a aruncat prima dată într-o redacţie de presă scrisă, la Opinia, era momentul să-mi iau revanşa. Acum nimeni nu are cum să accepte că sâmbătă i-a apărut ultimul text. O singură dată nu a putut scrie – când i-a murit tatăl, iar atunci m-a rugat spăşit să îl înţeleg. Cum să nu îl înţelegi?? Om care să îşi iubească până la adulaţie părinţii ca el nu am mai întâlnit.

Pur şi simplu nu înţeleg, e peste puterile mele, ce s-a întâmplat azi. Profesorul nostru, Daniel Condurache, ne spunea la „Opinia”, ca să ne bage în sperieţi, că dacă nu dăm textul la timp, o să ne pună poza noastră mare în locul lui. Cui i-ar fi putut trece prin cap că într-o zi, atât de repede, o să fie chiar poza lui Alex Savitescu…

Alex avea enorm de multe calităţi, dar în orele astea m-am gândit la una care cred că îl definea cel mai bine: devotamentul. FIe că era unul faţă de oamenii pe care îi aprecia, fie că era vorba despre ideile pentru care se lupta, în articole, până în pânzele albe.

Rămâi cu bine prieten drag! Dumnezeu să te odihnească!

George Onofrei (sursa – cont personal de Facebook)