(AUDIO/FOTO) În camera ei: teatrul ca spațiu al confesiunii feminine
Festivalul Național al Școlilor de Teatru, organizat de Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, aflat la cea de-a doua ediție, aduce în atenția publicului forme noi de expresie artistică și direcții curajoase în arta spectacolului. Printre proiectele prezentate se numără „Anatomia unei femei” — un performance interdisciplinar coordonat de actrița și dramaturga Vasilica Bălăiță, în colaborare cu regizoarea Carolina Pizarro, membru fondator al Odin Teatret din Danemarca.
Publicat de isoreanu, 5 noiembrie 2025, 15:46
Festivalul Național al Școlilor de Teatru, organizat de Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași, aduce prospețime și curaj în spațiul teatral. Aflat la cea de-a doua ediție, evenimentul reunește tineri artiști, profesori și invitați internaționali, care explorează noi forme de expresie scenică și propun publicului experiențe neobișnuite, autentice.
Un astfel de proiect este „Anatomia unei femei” — un performance semnat de actrița și dramaturga Vasilica Bălăiță și coordonat de regizoarea Carolina Pizarro, membru fondator al Odin Teatret din Danemarca. Este o poveste despre feminitate, despre vârstele și trăirile unei femei de 50 de ani, spusă printr-un limbaj sincretic, care îmbină teatrul, dansul, muzica și artele vizuale.
Un reportaj de Ioana Soreanu.
Festivalul Național al Școlilor de Teatru, organizat de Universitatea Națională de Arte „George Enescu” din Iași și aflat la cea de-a doua ediție, aduce în fața publicului formule inedite de teatru. Mediul artistic academic propune direcții noi, provoacă spectatorii să iasă din zona de confort și să participe la forme de expresie diferite de cele cu care sunt obișnuiți.
Un astfel de proiect este cel coordonat de actrița Vasilica Bălăiță, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Teatru, realizat în urma unei colaborări de câțiva ani cu artista Carolina Pizarro, membru fondator al Odin Teatret din Danemarca.
Scenariul, intitulat „Anatomia unei femei”, semnat de Vasilica Bălăiță, vorbește despre trăirile — frumoase sau dureroase — ale unei femei de 50 de ani. Din proiect fac parte actrițe, muzicieni, o dansatoare și o artistă vizuală, care și-a pus la dispoziție propriul atelier pentru desfășurarea acestui performance.
În calitate de regizor, Carolina Pizarro a încurajat pe fiecare participant să se exprime artistic, i-a transformat pe toți în personaje, construind, apoi, un întreg. Rezultatul este un act artistic inedit: publicul este invitat în atelier, asistă de aproape la desfășurarea scenelor și pătrunde în spațiul intim al femeii care își exteriorizează gândurile și emoțiile.
Un act sincretic, în care diferite forme de expresie artistică dialoghează și se completează — explică regizoarea Carolina Pizarro.
Acest proiect este povestea unei femei, putem intra în intimitatea unei femei, îi putem înțelege gândurile, trăirile și dorințele. Deci putem intra în această „cameră a ei”, cum spune Virginia Woolf, fiecare femeie trebuie să aibă camera ei. Publicul are ocazia să pătrundă în universul unei femei mature, de 50 de ani. În alte povești ne putem regăsi mai ușor, putem spune „și eu am trăit ceva asemănător”. Însă, în acest proiect, combin mai multe stiluri de interpretare, pentru că ceea ce caut este biodrama — momentul în care spui propria ta poveste. Totuși, adaug și elemente teatrale, astfel încât rezultatul are și o componentă de ficțiune. Nu este o istorie reală, îmbinăm realitatea cu ficțiunea pentru a crea o poveste universală. Nu este povestea Vasilicăi, este povestea fiecărei femei. Lucrez, în acest proiect, cu actrițe, cu o dansatoare, cu muzicieni și cu o artistă vizuală, ceramistă. Folosesc tehnici diferite pentru a lucra cu ei, deoarece le-am cerut o interpretare naturalistă, realistă, dar, în același timp, delicată. În felul acesta, actul teatral capătă profunzime și impact. Cu unii, abordăm un registru mai expresionist, punând accent pe acțiunea fizică și pe exerciții de tip teatral-antropologic — metode pe care le-am dobândit în cei nouă ani de activitate ca actriță. I-am învățat cum să lucreze individual, iar apoi putem să mixăm toate interpretările într-un întreg coerent. Le-am cerut muzicienilor să își construiască propria dramaturgie, pentru că și ei sunt personaje. Nu sunt doar interpreți care cântă — prin instrumentele lor, ei joacă, se exprimă scenic, devin parte din poveste. A fost o provocare frumoasă să ne adaptăm la acest spațiu intim. Vasilica mi-a arătat spațiul și m-a întrebat: „Ce crezi? Poate fi realizat aici un performance?” Iar eu i-am spus „De ce nu? Putem încerca.” Și este prima dată când creez ceva în relație cu spațiul. Când am venit aici, în atelierul Ramonei, am simțit această prezență feminină care, din punctul meu de vedere, se potrivește perfect cu textul Vasilicăi. Este perfect prin intimitatea lui. Se vede că este atelierul unui artist, mai mult, al unei artiste, se simte energia creatoare în jur. Deci, pentru mine a reprezentat o experiență să creez ceva pentru acest loc. Cum adaptăm mișcarea? De exemplu dansatoarea, a realizat o coregrafie într-o sală de dans. Când i-am cerut să îmi arate coregrafia aici, ea a spus că trebuie să creeze o altă mișcare, potrivită pentru acest loc. Am insistat să îmi arate ceea ce pregătise. Și am adaptat coregrafia, începe de sus, de pe scări, se desfășoară pe mai multe niveluri și este mai expresivă, în felul acesta.
Sau Vasilica, a lucrat o scenă într-o încăpere spațioasă, iar eu i-am cerut să o interpreteze doar pe masă. Această limitare a mișcării scenice și apropierea fizică de spectatori creează senzația că publicul se află într-o casă, în spațiul intim al unei femei – în camera ei –, nu ca simplu public, ci ca observatori. Îmi place ideea de a oferi publicului o experiență nouă în raport cu arta, pentru că nu este vorba doar despre teatru, ci despre un dialog real între diferite forme artistice.
Este un proiect-pilot, „work in progress”, care urmează să fie dezvoltat — a explicat Vasilica Bălăiță, dramaturgă și actriță în acest performance. Spațiul a atras-o pe Vasilica Bălăiță, care avea textul scris și a găsit în atelierul Ramonei Biciușcă intimitatea, energia creatoare feminină de care avea nevoie ca scenografie:
În „Anatomia unei femei”, ceea ce ai văzut tu cuprinde și textul, și conceptul, adică ideea inițială din care a plecat acest „work-in-progress”, care se vrea a fi pilotul unui performance întreg. Deci conține ideea textului, dar, în același timp, și dramaturgia spațiului. Pentru că, într-una din zilele în care am venit aici, în acest atelier, am înțeles că povestea scrisă de mine își poate găsi ecou în această arhitectură a atelierului Ramonei Biciuşcă. Și am asistat la acel moment miraculos, dacă vrei, în care vii cu un text într-un spațiu și, în relație cu actorii — am avut și posibilitatea de a fi actriță sub direcția Carolinei Pizarro —, textul se transformă, și e foarte voluptuoasă această transformare a unui text dramatic, de la literatură la relație în spațiu. Textul inițial e scris într-o notă confesivă. Îmi place asta. Am și dramatizat, de altfel, „Jurnalul unei fete greu de mulțumit”. Și, în general, îmi place acest tip de literatură, pentru că îmi scoate la lumină, ca în Chopin, niște nuanțe pe care nu le găsești în altă muzică, știi? Tonul s-a păstrat la fel de intim ca în literatura confesivă, dar, în spațiu — și fiind și trei femei, adică nu numai eu, era și Carolina, era și Ramona, eram toate din distribuție —, ca să construim relații, s-a nuanțat. Fără să pierdem tonul ăsta de confesiune. Și am văzut, ca autor dramatic, că nu are absolut nicio relevanță faptul că se transformă povestea, câtă vreme ea păstrează tonul. Joi este ziua în care suntem programați în cadrul festivalului și în care vom avea trei reprezentații, dar nu știu de ce am un feeling că vor fi mai multe. Așa, trei reprezentații cu module de câte zece oameni, pe o durată de 15 minute. Programările trebuie făcute la numărul de telefon unic, ca să fim siguri că nu se produce nicio confuzie. Începe la 15.00, 15.20, cu pauză de 5 minute — intrarea și ieșirea grupului —, și 4 fără 20. Eu aș vrea, poate, să mai spun un singur lucru: tot visul, performance-ul, faptul de a fi intrat în festival se datorează, cumva, unei relații de câțiva ani pe care o am cu Carolina Pizarro, ultima actriță formată în stil Odin. Chiar glumim uneori — sau nu —, ea spune că e laboratorul Odin, ceea ce se întâmplă între ea și facultatea noastră, pentru că, ani de-a rândul, am îndemnat studenții să meargă în Erasmusuri în Danemarca sau am invitat-o pe ea aici. Frumusețea, pentru mine, ca profesor, e faptul de a scoate, dacă vrei, toate principiile alea ale antropologiei teatrale, sistematizate și ierarhizate în cărțile lui Barba, și a le încarna, în calitate de actriță. Eugenio Barba este directorul și liderul unui teatru legendar, echivalent, să spunem, Teatrului du Soleil. Sunt teatrele legendare de trupă din anii ’60. De ce sunt legendare? Pentru că artiștii care le-au constituit au transformat viața lor în teatru și viceversa. Pentru ei, teatrul e o stare continuă de căutare a unor formule.
Artista vizuală Ramona Biciușcă a impregnat spațiul atipic de lucru al atelierului cu feminitatea și creativitatea care o caracterizează. A acceptat să devină și personaj în „Anatomia unei femei”, un personaj construit cu multă sinceritate.
În primul rând, mi s-a părut un proiect avangardist. E un sincretism care se întâmplă aici. Se îmbină teatrul, muzica, artele vizuale, performance-ul și dansul, chiar și opera — într-un spectacol, aș spune, altfel decât suntem obișnuiți să vedem. Proiectul mi-a plăcut de la bun început și nu m-am așteptat niciodată, sinceră să fiu, ca atelierul meu să fie folosit pentru o piesă de teatru. În schimb, eu l-am gândit la modul acesta scenografic, pe registre, când l-am amenajat, pentru că este un spațiu atipic. Nu este neapărat un atelier, un spațiu ambiental obișnuit, ci există un crescendo datorită scării, datorită podului, datorită spațiilor vitrate și al luminilor ambientale, pe care le-am gândit în așa fel încât să îmi pun în valoare lucrările. Și lămpile, și lucrările pe care le realizez din ceramică sunt obiecte de design — lămpi — și ele dau un plus de valoare ambientului.
Studenții Facultății de Teatru asistă la acest proiect. Nu este prima dată când o întâlnesc pe artista Carolina Pizarro — au mai lucrat cu ea și au acum ocazia să o vadă din nou la lucru. Andrei Ștefan Andriucă, absolvent al Facultății de Teatru, Secția Păpuși/Marionete, și în prezent student la Regie, se consideră privilegiat pentru faptul că a putut colabora ca asistent al Carolinei Pizarro în acest proiect.
A fost, pentru mine, o experiență intensă din foarte multe puncte de vedere, deoarece a trebuit să încropim mai multe momente cu caracter multidisciplinar. Am avut ocazia să lucrăm cu muzicieni, cu dansatori, cu artiști plastici, iar pe lângă asta, cu o actriță care a fost și dramaturgă. Așa că liniile, fiind trasate între aceste dimensiuni, au fost creionate cu foarte multă răbdare de Carolina. Simțul ei artistic, răbdarea și empatia cu care a lucrat cu toate persoanele care au venit aici au reușit să ne aducă astăzi unde suntem. A avut un proces în care s-a lăsat foarte, foarte mult condusă de intuiția și de simțul ei creativ. A fost o deosebită plăcere să văd un actor care a trecut prin mâinile lui Eugenio Barba cum lucrează, atât cu actori, cât și cu oameni care vin din afara sferei actoriei. Carolina Pizarro este un om care știe foarte, foarte bine cum să te facă să depășești bariere, fără să conștientizezi acest lucru. Lucrul cu ea este ca un salt de încredere: îți dai seama că te arunci într-un lucru și nici nu știi când ai făcut toți acești pași. Te vezi, în ziua premierei, fiind dansator, ulterior actor, poate chiar dramaturg și, pe lângă asta, îmbinând toată această minunată artă despre care vorbeam mai devreme.
Mâine, veți putea asista la acest performance, care se desfășoară în atelierul Ramonei Biciușcă, de pe strada Lăpușneanu. Pentru programări, urmăriți pagina de Facebook a Facultății de Teatru.
