Un grup de opt români, printre care și polițistul băcăuan Dan Gârleanu, ascensiune reușită pe Aconcagua (Argentina), cel mai înalt vârf din emisferele sudică și vestică. Emisiunea ”Weekend cu prieteni” (16.02.2025)
Publicat de hdaraban, 18 februarie 2025, 18:07
Este vorba despre Aconcagua din Anzii Cordilieri, Argentina, pisc ce face parte din cele șapte vârfuri importante ale lumii, fiecare dintre ele fiind cel mai înalt al continentului sau al sub-continentului unde este situat.
Bineînțeles, acestor date este alăturată povestea ascensiunii pe vârf realizată de mai mulți români chiar la începutul acestui an. Unul dintre ei este Dan Gârleanu, polițist din Bacău, unul dintre cei doi ghizi ai grupului. De altfel băcăuanul, este mare iubitor de natură. Dovada este dată și de inițiativele sale care se raportează la persoanele cu dizabilități, astfel încât acestea să intre în contact cu frumusețile pe care le oferă mediul neatins de om.
În interviul realizat de Horia Daraban, Dan Gârleanu vorbește despre provocările pe care le ridică o ascensiune pe un vârf de aproape 7000 de metri. Una dintre ele ține de deficitul de oxigen și care necesită aclimatizări la diferite altitudini intermediare.
Mai mult decât atât, procurarea apei devine o problemă în sine, singurele surse fiind zăpada și ghețarul de pe munte, asta în condițiile în care, la peste 5 000 de metri, este necesar să bei minimum patru litri de lichid de pe zi.
Dincolo de pregătirea individuală, importantă este și coeziunea grupului de alpiniști, omogenitatea acestuia și capacitatea celor cu experiență în a-i ajuta pe ceilalți camarazi de expediție.
Cât despre sentimentele după reușita unei ascensiuni pe un vârf de mare altitudine, Dan Gârleanu spune: ”în momentul în care ajungi pe vârf și faci echipă cu acești oameni, este sentimentul ăla de încununare a unui efort și este o descătușare. E expresia aia – uite că am făcut-o și pe asta! Bineînțeles, și aici este o oarecare capcană, pentru că este necesar să-și păstreze energia și luciditatea; cele mai multe accidente se întâmplă pe coborâre. Cu adevărat te poți bucura în momentul în care ai ajuns în tabără și totul este sigur și toată lumea este în regulă.”
Horia Daraban: Care sunt motivele care au stat la baza deciziei de a urca pe Aconcagua?
Dan Gârleanu: Nu a fost propriu-zis un proiect stabilit de foarte mult timp. Cumva, a venit logic și firesc. După alte ascensiuni realizate în munți cu o altitudine mai mică, munți din Europa, inclusiv Elbrus sau Kilimanjaro din Africa, era normal să facem următorul pas. Motiv pentru care am organizat împreună cu prietenul și colegul meu Radu Turtă această expediție și am plecat într-o echipă de 10 oameni și am reușit să ajungem pe acest vârf. În afară de o persoană, care s-a întors cu Radu, am fost opt alpiniști, care am bifat acest vârf.
Horia Daraban: La sfârșit de ianuarie, început de februarie, perioada aceasta calendaristică, potrivită pentru ascensiuni montane în emisfera sudică?
Dan Gârleanu: Da, este perioada optimă pentru a realiza ascensiuni, având în vedere inversiunea de sezon. În momentul în care la noi este iarnă, în emisfera sudică este vară. Bineînțeles, și acolo vara, la aproape 7000 de metri sau chiar la 6000, în ultima tabără de bază, înseamnă riscuri, înseamnă vânt foarte puternic și temperaturi resimțite undeva la -30° Celsius.
Horia Daraban: Cum se ajunge la munte? Ca reper geografic, vârful este situat în Argentina, la frontiera vestică a acesteia cu Chile. Deci, într-un fel, se străbate de la est la vest Argentina.
Dan Gârleanu: Primul pas al nostru a fost aterizarea Sao Paulo și de acolo am aterizat în Mendoza, orașul din care se pleacă pentru a începe ascensiunile în Aconcagua. Se intră în parcul național. E o întreagă procedură realizată, o parte din ea, anterior; sunt niște contracte care se stabilesc cu agenție și, bineînțeles, cu Guarda Parques. Totul este foarte bine pus la punct, inclusiv cu medici până la tabăra de 5500, care te verifică și îți spun dacă este ok sau nu este ok să mergi mai departe.
Horia Daraban: Oferiți-ne din impresiile dumneavoastră, odată ajuns în proximitatea muntelui. Peisajul, de o frumusețe aparte?
Dan Gârleanu: Este un peisaj, așa, de tip Planeta Marte. Este un peisaj arid, dar care combină în piscurile montane niște nuanțe foarte interesante de culori. Valea Horcones este o vale lungă pe care o
străbatem, la un moment dat, când se face urcarea dinspre 3400 la 4300 de metri, respectiv taberele Confluencia și Plaza de Mulas. E o zonă lipsită de vegetație aridă, foarte mult praf, dar de la 4300, mai este o tabără Alaska și de acolo începe practic zăpada. Nu toți anii în Aconcagua sunt cu zăpadă. Noi am avut noroc și eu să spun noroc, deși unii poate n-o să înțeleagă. Noi am avut noroc să prindem zăpadă anul ăsta. Zăpada este importantă, mai ales la 5000 de metri, pentru că nu ai surse de apă și, efectiv, trebuie să cauți ghețarul, să iei bucată din ghețar să o topești ca să-ți poți procura apa.
Undeva, la peste 5 000 de metri, este necesar să bei minimum patru litri de lichid de pe zi, pentru a te putea aclimatiza și pentru a putea funcționa cât de cât corect la altitudine.
Horia Daraban: Mulți alpiniști, domnule Gârleanu sau doar echipa românească?
Dan Gârleanu: Au fost mulți alpiniști din multe țări. Pentru toată lumea este un Aconcagua este o provocare și nu neapărat din punct de vedere tehnic. Vârful nu este unul tehnic, dar este un vârf destul de dificil de abordat în contextul în care produce destul de multă uzură și aerul este rarefiat. Este unul dintre puținii munți care se mai urcă fără oxigen. Oxigenul resimțit în Aconcagua se apropie de zona himalayană de 7500 de metri. Deja, de la 8000, cei mai mulți alpiniști folosesc oxigenul. Este o posibilitate foarte bună de a te evalua și de a te antrena în vederea ascensiunilor pe unul dintre cele 14 vârfuri de 8000 de metri din Himalaya.
Horia Daraban: Deci aclimatizarea în taberele pentru alpiniști este esențială.
Dan Gârleanu: Da, este importantă. Chiar noi am avut o situație în care unul dintre participați a dezvoltat la 6300 de metri simptomatologia ușoară a unui edem pulmonar, lucru pentru care colegul meu Radu Turtă a coborât cu persoana respectivă. Nu au fost absolut niciun fel de probleme, dar ieșirea din parc s-a realizat cu elicopterul și coborârea la o altitudine inferioară este necesară pentru a preveni complicațiile în astfel de afecțiuni, care sunt normale și firești la un moment dat, pentru că fiecare corp răspunde diferit.
Horia Daraban: La astfel de altitudini, să înțelegem, întregul regim de viață se schimbă.
Dan Gârleanu: Da, totul este diferit acolo. Este foarte important să vii mental și fizic bine pregătit, să ai parte din gânduri pozitive. Și ăsta este un avantaj al echipei din care faci parte, să fie echipă omogenă și pozitivă. Este important să ai oameni cu experiență, ghizi sau măcar oameni care știu, în cazul în care tot nu ai suficientă experiență, știu să-ți îndrume fiecare pas, să te ferească cât mai mult de ceea ce înseamnă, în primul rând, rău de altitudine și, ulterior, de tot ceea ce poate însemna edemul cerebral sau
pulmonar. Totul acolo se încetinește, parcursul, mersul, vorbitul, absolut orice. Totul se petrece de vreo trei-patru ori mai lent, pentru că așa este normal, pentru că oxigenul este din ce în ce mai puțin pe măsură ce urci și simți lucrul ăsta și durează până organismul se adaptează la pragurile astea de altitudine și cu oxigen puțin.
În momentul în care un alpinist exagerează și crește ritmul de mers, urcă distanțe în altitudine foarte mare, adică diferențe de nivel, organismul poate să ajungă la un nivel de panică, să tragă un semnal de alarmă și să asocieze aceste exagerări cu faptul că vrei să-l omori și atunci te blochează. În momentul în care apare acest blocaj, ca un sistem de protecție al corpului, automat nu mai poți să mergi. Organismul te blochează pe tine și nu te lasă să efectiv să urci; se protejează dacă tu faci vreun gest necugetat. Ceea ce este important în tot procesul ăsta de aclimatizare este ca el să fie făcut moderat, astfel încât să faci o echipă bună cu creierul tău, cu cel care analizează acele semnale de alarmă, acele butoane roșii pe care organismul le transmite ca și informații către creier.
Horia Daraban: Haideți să vorbim și despre reușita în sine. Cu ce trăiri, odată ajuns pe vârful muntelui? S-a plecat de la ultima tabără alpiniștilor, bănuiesc mai dimineața, ca să se ajungă cât mai devreme.
Dan Gârleanu: Noi am plecat în ascensiunea pentru Vârful Aconcagua la ora 3:00. Este necesar să
pleci pe timp de noapte, atunci când energia ta este la nivel maxim, astfel încât să eviți să te întorci pe timp de noapte, pentru că atunci, în momentul în care te întorci, ești deja obosit și cari în spate tot efortul zilei.
Horia Daraban: Pe vârf, cu ce sentimente, cu ce trăiri, domnule Gârleanu?
Dan Gârleanu: Aici, diferă; eu și cu Radu, ca ghizi, avem alte trăiri și prioritatea numărul unu a noastră este siguranța oamenilor și apoi succesul echipei și al nostru, bineînțeles și starea de bucurie. Dar în momentul în care ajungi pe vârf și faci echipă cu acești oameni, care a fost o echipă grozavă, este sentimentul ăla de încununare a unui efort și este o descătușare. E expresia aia ”uite că am făcut-o și pe asta!” Bineînțeles, și aici este o oarecare capcană, pentru că este necesar să-și păstreze energia și luciditatea; cele mai multe accidente se întâmplă pe coborâre. Cu adevărat te poți bucura în momentul în care ai ajuns în tabără și totul este sigur și toată lumea este în regulă.
Horia Daraban: Am povestit despre Aconcagua, ce mai urmează?
Dan Gârleanu: Nu am un plan. Pentru noi, există mai multe ascensiuni pe care le vom realiza împreună cu participanții și, în martie, o să avem vârful Toubkal (4167 de metri) din Africa de Nord, cel mai înalt vârf, care este o obișnuință pentru cei care doresc să testeze partea de altitudine și vom mai avea și alte expediții. Bineînțeles că ne gândim și noi ușor-ușor cu Radu să urcăm spre un vârf de 8000 de metri sau în apropiere. Va mai fi vârful Lenin în luna iulie, pe care îl vom urca, aproape 7200 de metri. Anul viitor, avem în plan să urcăm și pe acoperișul Americii de Nord, respectiv Muntele Denali (Muntele McKinley), care este un vârf mai tehnic decât Aconcagua, dar la o altitudine un pic mai mică, aproape 1 000 de metri diferență de nivel. Planuri sunt, dar noi luăm lucrurile așa cum vin și nu există neapărat un ”must do” în aceste vârfuri.
Varianta audio a interviului:
Sursa foto: Dan Gârleanu
