Pledoarie pentru lectură. Cristina Hermeziu, jurnalist literar: ”lectura e ca o autostradă, te duce foarte departe. Cu cât mai multe cărți ai citit, cu atâtea ieșiri pe alte ramuri și pe alte autostrăzi ai”. Emisiunea ”Weekend cu prieteni”, realizator – Horia Daraban (18.02.2024)

Publicat de hdaraban, 18 februarie 2024, 23:59 / actualizat: 19 februarie 2024, 16:04

La ediția ”Weekend cu prieteni” din 18 februarie 2024, au fost  invocate două repere temporale: 7 februarie – Ziua Internațională a Cititului Împreună și 15 februarie – Ziua Națională a Lecturii. Pot fi găsite mai multe justificări pentru stabilirea unor astfel de momente legate de relația dintre cititor și fila de carte. Una dintre ele poate fi formulată și dacă ne raportăm la revoluția tehnologică, care a cuprins toate aspectele vieții.

Plecând de la aceste premise, Cristina Hermeziu, ieșeancă, jurnalist literar, traducător, stabilită de aproape 20 de ani la Paris, a vorbit la Radio Iași despre lectură. Invitata consideră că e fundamental acest îndemn la lectură, tocmai pentru că s-a schimbat forma lecturii.

Mai mult, invitata  consideră că ceea ce putem face pentru a încuraja cititul este ”să punem cărți foarte devreme în jurul copiilor”.

Pledoaria interlocutoarei ia și forma unei metafore: ”Lectura e ca  o autostradă, te duce foarte departe. Cu cât mai multe cărți ai citit, cu atâtea ieșiri pe alte ramuri și pe alte autostrăzi ai.”

Horia Daraban: Este sănătoasă ideea ca o dată din an să poarte în dreptul ei o astfel de formulare, Ziua Națională a Lecturii?

Cristina Hermeziu: Ar trebui să fie în fiecare zi Ziua Națională a Lecturii. Adică, să nu ne aducem aminte de cât de important este acest lucru doar o dată pe an. Eu cred că nu sărbătorim doar o dată pe an. Eu încă cred și văd în jurul meu că se citește. Sigur, s-au schimbat, cum ați și spus, formele de a citi. Citim pe ecran, citim ascultând, de ce nu, și radio, dar ascultând cărți sau ascultând dialoguri în podcast-uri. S-au schimbat formele de lectură. E adevărat, s-a schimbat și accentul și modul în care ne raportăm la carte. Dar cititul n-a dispărut, s-a transformat puțin.

Horia Daraban: Până la urmă, contează acest îndemn la lectură pe care îl aduce și marcarea unui astfel de moment, Ziua Națională a Lecturii? Asta, în condițiile în care lumea e în punctul, în momentul în care se întâlnește cu rândul scris, foarte ușor. Se citește presă, se citesc postări, comentarii la postări, ba mai mult, se și scrie.

Cristina Hermeziu: E fundamental, aș spune vital, acest îndemn la lectură, tocmai pentru că s-a schimbat forma lecturii. Ne e mult mai apropiat telefonul, ecranul e în buzunar, e în mâini tot timpul. Cartea începe să devină mai greu de dus cu noi în buzunar. Vreau să vă spun că asta începe foarte devreme, de foarte devreme: prietenia cu obiectul carte și cu modul de a reuși să ne scufundăm într-o carte, care e un alt fel de citit. Toate lecturile pe ecrane, pe telefon sau în alte feluri, e o împrăștiere a noastră, ne solicită împrăștierea noastră. O carte ne aduce din nou concentrarea aceea, sigur, mai lentă, liniară, cum se spune, dar ne readună pe noi cu noi. Și creează un spațiu-timp pe care nu-l regăsim nicăieri, omogen și extrem de seducător. Dar de ce e fundamentarea această aducerea aminte, că e cartea cea care ne reîmpacă cu noi înșine? Pentru că asta începe foarte, foarte, foarte devreme.

Și eu am avut această bucurie și această șansă să cresc într-o casă cu cărți. Mama mea era bibliotecară, a fost bibliotecară mai întâi la Biblioteca Centrală Universitară ”Mihai Eminescu” din Iași și apoi directoare a bibliotecii de la Facultatea de Litere a universității ieșene. Deci am avut cărți pe tavă, ceea ce este o șansă uriașă. Puneam un bilețel cu titlul cărții în geanta mamei, seara, și a doua zi, o aveam. Am crescut, și noi, de fapt, așa facem, toată lumea care are această șansă, a unor părinți sau a unor învățători sau a unor profesori care pun cărți în jurul copiilor de foarte devreme. Ele nu sunt obiecte naturale, nu cresc de la sine, sunt aduse acolo de cineva. Deci, îndemnul la  lectură vine din afară, vine de la niște zâne bune, vine de la niște spiriduși buni.

Am niște amintiri foarte frumoase, probabil una dintre cele mai vechi. Așa, ca o conștiență a faptului că citim și cartea e un mic miracol, eram, cred, undeva pe o scară destul de înaltă de lemn, lustruită, între rafturile Bibliotecii Centrale Universitare de la Iași și deschideam la întâmplare câte un volum pe care îl găseam acolo, sus, sus de tot. Volumele erau pe vremea aceea, nu mai știu dacă și acum, cartonate. Deci nu vedeai titlul pe carte, erau ascunse sub coperte de carton. Deci trebuia să deschizi acea carte ca să vezi ce înăuntru. Și asta mă duce cu gândul și la ce spunea undeva Jorge Luis Borges, probabil în ”Cărțile și noaptea”. El avea impresia, când era mic copil, că, atunci când închide o carte, peste noapte, literele se amestecă și cartea se reface, se reînnoiește și de fapt e o metaforă atât de frumoasă.

Numai când deschidem cartea, cartea ne vorbește și cartea devine vie și cartea se reface de fiecare dată când deschidem un titlu, o copertă.

Horia Daraban: Emoționant ceea ce spuneți dumneavoastră. Și aș vrea să leg povestea cu amprentă puternic personală de o realitate colectivă. Ultimele date ale Institutului Național de Statistică arată că 11 milioane de români nu au citit nicio carte în ultimul an. Printre motivele principale se numără faptul că nu au timp sau nu sunt interesați de lectură. Se desprinde de aici o dramă colectivă?

Cristina Hermeziu: Am putea să spunem acest lucru, dar să nu dramatizăm. În orice caz, e o realitate tristă, nu? Statisticile nu mint neapărat și arată o tendință. Arată o realitate. Ce-i de făcut? Dacă e așa, probabil singurul lucru pe care îl putem face este să punem cărți foarte devreme în jurul copiilor. Revin cu anecdotă, aici. În Franța, unde sunt la nivel de învățământ primar, să spunem deci un lucru trăit. În clasele mici, când începem să scriem, să citim, să socotim, există și acest reflex. Poate nu o fac toți învățătorii, dar eu am trăit-o.

Am văzut că se întâmplă și așa în clasă. Când copiii au de rezolvat un exercițiu sau o lucrare de control, cei care termină primii, cei care și-au terminat de făcut exercițiul sau lucrarea au voie să se ridice din bănci în liniște și să meargă la biblioteca clasei, există o bibliotecă în fiecare clasă, și să-și ia o carte, să citească. Vă dați seama ce gest excepțional pe care îl interiorizezi, de la începutul literelor, pe care începi să le vezi că au sens și sunt miraculoase? E un gest nemaipomenit, care intră în viața de zi cu zi sau va deveni formator mai târziu. Am timp, mi-am câștigat un pic de timp. Ce fac cu el? Citesc ceva. Am dreptul la o carte ca un premiu.

Horia Daraban: Deci ideea care se desprinde este ca omul, individul, să se întâlnească cu fila de carte cât mai devreme în viața sa.

Cristina Hermeziu: Sigur că da, să râvnești o carte, să ajungem să vrem o carte, să ajungem să degajăm timp pentru a ne întâlni cu o carte. E un reflex nu ușor de format, dar eu cred că se poate. Sunt destule inițiative și în România, am văzut în acest sens. Probabil că nu destule. Mă întorc iarăși în timp.

Era înainte de 1989, probabil generațiile noi nu mai știu, dar se vindeau cărți la pungă. Ce înseamnă cărți la pungă? Eu cred că e un subiect fabulos, chiar de memorie colectivă, memoria noastră care vine din perioada aceea foarte grea a comunismului. La librării se vindeau cărțile bune împreună, într-o pungă, cu cărți de maculatură, maculatură proletcultistă, maculatură pe care nu o cumpăra nimeni. Și se stătea la coadă ca să iei un astfel de pachet, de exemplu cu romanele lui Marin Preda. Am această amintire cum am fost foarte fericită, la 10-12 ani, cât aveam, să cumpăr Marin Preda, la pungă, împreună cu alte cărți de necitit, pentru că erau ideologizate și de proastă factură literară, nici vorbă, altfel. Râvnirea, să îți dorești o carte. Eu cred că aici trebuie să sădim în cei mici dorința de avea o carte, de a citi, de a vedea că e un miracol acolo. Și apoi se vor schimba și statisticile.

Horia Daraban: Cu siguranță. Aș vrea să încheiem interviul nostru, doamna Hermeziu, cu o formulare legată de o astfel de întrebare și vă las pe dumneavoastră să construiți răspunsul, evident. Lectura te ia dintr-un loc, și poate îl identificați dumneavoastră, și te duce unde? La fel, oferiți dumneavoastră orizontul.

Cristina Hermeziu: Lectura e ca o autostradă, te duce foarte departe. Haideți să mergem pe această metaforă. Cu cât mai multe cărți ai citit, cu atâtea ieșiri pe alte ramuri și pe alte autostrăzi ai. Vă dați seama ce geografie și ce hartă infinită se creează? O ultimă urare, poate, la final. Să aveți și să avem timp de citit ca să plecăm spre acest orizont infinit.

Interviu realizat de Horia Daraban.

Sursa foto: facebook/ Cristina Hermeziu