(INTERVIU) Lavinia Braniște: „Deși suntem în atâtea straturi de criză, mi se pare că lumea cărții traversează un moment bun – au apărut festivaluri noi de carte, se citește, e lume pe Internet care construiește în jurul cărților.”

Scriitoarea Lavinia Braniște se află pe lista scurtă a „Prix Médicis étranger 2026”, cu romanul „Camping”, publicat, anul acesta, în ediție franceză, la „Éditions des Syrtes”, în traducerea lui Sylvain Audet-Găinar. În România, volumul a apărut în 2025 la editura Polirom.

Cartea prezintă povestea Sofiei, o sexagenară aflată la muncă în Spania, care, ajunsă în pragul pensionării, își plănuiește revenirea în țară. Tema principală o constituie migrația economică și fracturile familiale provocate de acest fenomen.

Câștigătorul ediției din acest an va fi anunțat pe 2 noiembrie.

Autoarea romanelor „Interior zero”, „Sonia ridică mâna” și „Mă găsești când vrei” a povestit, pentru Radio Iași, cum a venit această nominalizare.

În interviul acordat colegei noastre, Letiția Gheorghiu, scriitoarea vorbește și despre cea mai recentă carte – „Delfinariu”, un volum de proză scurtă scris în timpul unei rezidențe literare de care a beneficiat, despre perioadele care au ajutat-o în formarea sa profesională, schimbările care ar putea dezvolta piața de carte de la noi, relația tinerilor cu lectura, iar în final recomandă și câteva cărți care i-au atras atenția în ultima vreme.

Lavinia Braniște face parte din noul val de autori români apreciați de critica literară pentru personajele puternice construite, temele abordate și originalitatea scrierilor. S-a născut la Brăila și a studiat literatură și limbi străine la Cluj și București. A scris poezie, proză scurtă și literatură pentru copii, iar romanele sale au fost distinse cu numeroase premii.

L.G.: Vă aflați între finaliștii „Prix Médicis étranger 2026”, cu romanul „Camping”, apărut în România în 2025, la editura Polirom, și publicat, anul acesta, în ediție franceză, la Éditions des Syrtes, în traducerea lui Sylvain Audet-Găinar. „Prix Médicis étranger” este unul dintre cele mai importante premii literare franceze, care recompensează vocile îndrăznețe din literatură. Dintre autorii români, Norman Manea a devenit, în 2006, primul laureat al acestui premiu, pentru „Întoarcerea huliganului”, iar romanele „Solenoid” și „Theodoros” ale lui Mircea Cătărescu au fost incluse pe lista scurtă, în 2019 și, respectiv, 2024. Ce reprezintă pentru dumneavoastră această recunoaștere?

L.B.: A fost o mare bucurie, a venit foarte repede și foarte pe neașteptate, așa, pentru că și cartea a fost preluată foarte repede de editoarea de la Syrtes. Ea a citit niște fragmente din „Camping” în avanpremieră, înainte să apară în limba română și i-au atras atenția. Apoi a citit cartea și foarte repede a luat copyright-ul pentru traducerea în limba franceză. Deci a fost așa, o surpriză, în primul rând, că s-a mișcat atât de repede ea. În Franța a fost lansată la final de august, deci pentru această „Rentrée littéraire” – „toamna literară” – se lansează foarte multe cărți acolo, vreo 400 și ceva de titluri. A fost o mare surpriză, editoarea mi-a dat vestea, ne-am bucurat împreună pentru lista lungă, apoi pentru lista scurtă și acum, nu știu, mă bucur că multă lume mă felicită și am, așa, un sentiment călduros de colegialitate pe care nu l-am mai simțit până acum și nici nu știam că e posibil într-o profesie atât de singuratică cum este a noastră.

L.G.: Mărturiseați într-un interviu că scriitoare ați început să vă simțiți odată cu „Escapada”, volum de proză scurtă apărut în 2014. A urmat o perioadă prolifică din punct de vedere literar, în care ați publicat vreo patru romane, literatură pentru copii, proză scurtă și a fost și ecranizată una dintre cărțile dumneavoastră. Făcând un arc peste timp, cum se simte acum Lavinia Braniște?

L.B.: Mi se pare incredibil că ăsta a fost drumul care a fost să fie până la urmă, pentru că, în tinerețe, în adolescență, în studenție aveam alte vise profesionale. Îmi doream foarte mult să fiu profesoară, îmi imagineam cu totul altfel viața mea de adult. Până la urmă a fost să fie așa și mi se pare extraordinar, într-un fel. E o viață care cred că are încă multe surprize, ceea ce e foarte bine. Mă bucur că lucrurile s-au aranjat așa. Mă simt mai așezată, mai matură, cum se simte oricine, probabil, după 20 de ani de profesie.

L.G.: Cărțile dumneavoastră au avut, au un mare succes în rândul cititorilor. Ele au apărut la distanță relativ scurtă una față de cealaltă. Au contribuit la acest lucru și anumite perioade pe care le-am traversat, de exemplu, pandemia? A fost pentru dumneavoastră o perioadă, să spunem, în care ați câștigat mai mult timp, mai multă tihnă pentru a scrie?

L.B.: Da, o perioadă în care am scris și eu, ca mulți alți autori români. Am scris romanul „Mă găsești când vrei”, care, tocmai pentru că am avut liniște și nu au fost alte proiecte și am avut niște luni legate pe care le-am putut dedica scrisului, a ieșit destul de repede față de cum eram eu obișnuită. Și asta m-a pus un pic pe gânduri, pentru că eram obișnuită ca orice carte să iasă foarte greu și cu foarte multă muncă și cu chin și asta ieșea prea ușor și atunci am început să am îndoieli că nu e o carte bună, dacă iese atât de ușor. Dar, de fapt, cred că era doar asta, că aveam timp și eram acasă, n-aveam altceva de făcut. Și a fost o perioadă în care mulți scriitori români au scris cărți, a fost o toamnă foarte prolifică aceea, toamna 2020-2021. E trist că a fost nevoie de o pandemie pentru asta, dar cumva e și un semn bun că e posibil, adică, dacă scriitorii ar avea timpul necesar și tihna necesară, ar fi posibil să avem o literatură mult mai bogată și mai bine așezată.

L.G.: „Delfinariu”, cel mai recent volum, apărut chiar în acest an, la editura Polirom, a fost scris în urma unei rezidențe literare. Perioada aceea v-a ajutat?

L.B.: M-a ajutat să mai așez niște idei, să-mi ordonez niște idei, să-mi fac niște planuri de lucru. În general, îmi este greu să scriu la rezidență, pentru că sunt destul de dependent de mediul meu și de spațiul meu de lucru, care e prietenos la mine acasă, adică n-am nevoie să evadez. În general, rezidențele sunt foarte bune pentru scriitori care vor să evadeze din haosul de acasă, dar la mine nu e în cazul, pentru că e destul de liniște. Dar da, îmi place să plec în rezidență, să cunosc oameni noi, să am experiențe noi. Cu scrisul nu prea mă descurc, recunosc, la rezidență, dar acolo e un loc unde se așază niște idei și poți să faci planuri și asta am făcut și cu volumul acesta. Am continuat să scriu acasă, când m-am întors de acolo. A mai durat cam un an până am terminat cartea, deci am continuat să scriu și de acasă. A fost mai degrabă un imbold, pentru că am avut și un angajament față de bursele Cărturești, care au oferit această rezidență. Odată ce mergi acolo, trebuie, la un moment dat, să termini cartea și să o faci să existe. Și având și acest imbold, am fost mai disciplinată și am reușit să duc la bun sfârșit cartea.

L.G.: „Delfinariu” tratează teme precum relațiile de familie, relația cu divinitatea. Sunt curioasă cum vă selectați temele, subiectele?

L.B.: La proză scurtă e un pic diferit de roman. În cazul romanelor, am tot timpul nevoie să cunosc personajele foarte bine și să mă simt în siguranță că pot să le duc la cursă lungă. La proză scurtă e un pic diferit. E suficient să simt așa moment de tensiune în poveste și construiesc în jurul lui, deci pornește mai degrabă de la poveste, de la o situație, poate de la un dialog pe care l-am auzit și mi s-a părut interesant. Deci proza scurtă vine din multe alte locuri și, din punctul ăsta de vedere, e mai ușor de construit decât un roman.

L.G.: Cum ar trebui să-și selecteze adolescenții, tinerii, cărțile? Vorbim aici de lectura de plăcere, și nu cele care se regăsesc în programa școlară, cele obligatorii. Pentru că este esențial să aibă această formare intelectuală cât mai armonioasă, să fie potrivită vârstei.

L.B.: Da, cred că la fel cum ni le alegem toți, până la urmă. Mie îmi place să merg în librării și să răsfoiesc cărți, să citesc ceva pagini și, dacă îmi plac, iau cartea și o citesc. Și cred că librăria e un loc foarte important, unde putem să descoperim cărți sau Autori, poate să fie un loc de întâlnire foarte fain. Adică, e un spațiu esențial în lumea cărții, librăria, și trebuie să avem grijă de librăriile noastre. În cazul adolescenților, mă gândesc că și adulții din jurul lor pot să aibă, așa, un input valoros. Cred că cel mai bine e încercând, văzând și făcând, cum se spune, adică citind mostre, câteva pagini. Și, apoi, dacă o carte nu îți place, nu trebuie să insiști pe ea, pentru că asta se întâmplă la școală și asta ne îndepărtează de literatură, pentru că ești obligat să citești până la capăt tot ce îți place. Dar în timpul liber e fain că nu ai această constrângere și atunci eu zic că, dacă nu-ți place o carte, e ok să o abandonezi și să încerci altceva.

L.G.: Eventual, poți să o reiei la o altă vârstă, când o înțelegi mai bine. Povesteați că după studii ați încercat cam toate profesiile pe care le poate încerca un absolvent de litere, de limbi străine. Ați lucrat într-un call center, ați fost profesor, traducător, pentru ca mai apoi să deveniți scriitor. Care dintre aceste meserii de dinainte de a deveni scriitoare credeți că și-a pus amprenta și de care vi se mai face dor din când în când?

L.B.: Sunt mai multe, de fapt. Mie mi-au plăcut toate aceste meserii mi-au plăcut și de asta le-am și încercat, au fost altele motivele pentru care nu am continuat să le practic. Cred că din traducerea literară m-a ajutat, în sensul că mi-am format răbdarea. Pentru că și la traducere e tot așa, faci câteva pagini pe zi, trebuie să fii foarte atent, să te gândești, să pui cuvintele unul după altul. E un proces foarte asemănător cu acela de a scrie. Și chit că nu am tradus mari opere de artă, am tradus mai degrabă cărți de duzină, comerciale, dar am învățat cum e să-ți dozezi timpul și cum să-ți construiești răbdarea pentru un proiect din ăsta de câteva sute de pagini. Și asta cred că am învățat din traducerea literară. Iar unul dintre job-urile preferate a fost acela de traducătoare de subtitrări pentru televiziune, pentru că acolo e un joc foarte fain de sinteză, de fapt, pentru că ai un anumit timp, adică lucrezi într-un soft care îți spune câte secunde poate să stea pe ecran subtitrarea respectivă și ce lungime poate să aibă, pentru că ea e raportată la un timp mediu de citire. Și atunci tu ai câteva zeci de caractere în care trebuie să faci o sinteză a ceea ce se aude pe ecran și a ceea ce se spune. Și e foarte matematic, de fapt, și foarte frumos. Și acela a fost un joc care mi-a plăcut foarte mult. Eu, având ureche sensibilă la dialoguri, mi-a plăcut și l-aș mai face, dacă ar fi o plată decentă.

L.G.: Ceva ce ați vrea să regăsiți de mâine, să spunem, și la noi în țară, în ceea ce privește această relație autor-cititor, autor-editor. Dumneavoastră ați mai spus, de multe ori v-ați raportat la cum sunt priviți scriitorii în România, în așa fel încât să nu se continue să fie descurajați, mai degrabă.

L.B.: Ce mi-ar plăcea mie să văd ar fi să văd mai multe librării independente, să văd mai multe librării în orașe, dar e complicat. Pentru asta avem nevoie de o lege a prețului fix la carte, astfel încât să nu fie concurență neloială din partea site-urilor sau chiar din partea editurilor care dau discount-uri foarte mari pe site-urile proprii, dar în librării nu sunt aceleași discount-uri, deci e o întreagă poveste acolo. Și faptul că fluctuează atât de mult prețurile la carte nu ajută deloc librăriile. Dar, cum spuneam și mai devreme, sunt spații de întâlnire foarte faine. Am avut acum experiența aceasta în Franța, cu lansarea traducerii romanului „Camping”, și mi-am dat seama ce verigă importantă sunt librarii acolo, adică ei citesc foarte mult. Oamenii intră în librărie și le cer recomandări și ei sunt capabili să fac aceste recomandări, cunosc foarte bine cărțile pe care le au expuse în librării, sunt curatori ai rafturilor librăriilor, deci e o întreagă rețea și ei sunt foarte, foarte importanți în rețeaua asta. Sunt gazdele evenimentelor din librării, deci când vine cineva din afară care să prezinte o carte sau un autor sau să aibă, nu neapărat, dar de obicei sunt librarii cei care fac asta, deci ei au un rol foarte important și mi-ar plăcea să văd și la noi mai mult zona asta. Și, altfel, cred că în ultima vreme se schimbă un pic și relația publicului cu autorii. Cred că iarăși un efect al pandemiei a fost că atunci au înflorit cluburile de carte și, fiind la îndemână autorii via Zoom, au început și ei să fie invitați și cititorii sunt mai conștienți de existența lor și de cum ar trebui să ne purtăm cu autorii și ce tipuri de întrebări putem să punem și nu putem să punem și așa mai departe. Deci, lucrurile se schimbă în bine, din punctul meu de vedere, deși suntem în atâtea crize, atâtea straturi de criză, totuși, mi se pare că lumea cărție are un moment bun, cel puțin așa cum se vede dinspre mine. Au apărut multe festivaluri noi de carte, se citește, e lume pe Internet care citește, care construiește tot felul de lucruri în jurul cărților. Deci, cred că e un moment bun care merită să fie valorificat.

L.G.: Ministerul Culturii a comunicat recent faptul că Oficiul de Film a fost desemnat responsabil de programul „România – țară invitată de onoare la Târgul de Carte de la Frankfurt din 2028”, o participare istorică, de altfel, pentru țara noastră. Decizia a stârnit, inevitabil, reacții critice din partea scriitorilor și a reprezentanților editurilor. Cum priviți dumneavoastră acest lucru? De ce ajungem în astfel de situații?

L.B.: Cred că e, într-adevăr, un moment super important. Eu am avut norocul să fiu invitată la Leipzig, în 2018, când România a fost invitată țară de onoare. Și acela a fost un moment foarte important și mi-am dat seama ce presupune o astfel de organizare și câtă vizibilitate îți aduce cultural un astfel de eveniment. Nu știu exact care sunt dedesubturile acestei decizii. Am citit și eu pe internet cu dezamăgire, cu furie. Cred că e o lipsă de viziune, de rea-voință, tot felul de meciuri personale, cum se întâmplă, și e păcat că se întâmplă asta, pentru că, de fapt, e un moment care ne privește pe noi toți și care ne poate ajuta pe noi toți și trebuie găsită o echipă de profesioniști construită în jurul celor care deja sunt în Ministerul Culturii și care știu să facă lucrurile astea și care au nevoie de ajutor.

L.G.: Anul trecut a apărut ecranizarea romanului „Interior zero”, în regiunea lui Eugen Jebeleanu. Cum priviți relația dintre carte și film? Vine filmul ca o completare a cărții sau, dimpotrivă, poate șterge, poate eroda mesajul cărții?

L.B.: Eu le văd, în general, ca pe două lucruri diferite. Dacă îmi place o carte, poate sunt curioasă și de film. Dacă îmi place filmul, poate mă duc după aia și la carte și o citesc. Adică, nu înseamnă că, dacă am bifat una dintre ele, cealaltă nu mai prezintă interes.

L.G.: Și nu aveți întotdeauna ordinea aceasta, mai întâi citiți cartea, apoi vedeți filmul?

L.B.: Nu, nici vorbă. De exemplu, citesc acum un S.F. care-mi place foarte mult – „Problema celor trei corpuri”, de Liu Cixin, după ce am văzut primul sezon pe Netflix și care mi-a plăcut foarte mult și m-a făcut curioasă. Și am citit aproape 1.500 de pagini, pentru că n-am mai avut răbdare până la sezoanele următoare. Deci nu, nu am o ierarhie. Și cred că sunt două lucruri diferite. În cazul romanului meu, eu n-am făcut parte din echipa filmului, scenariul e scris de altcineva, așa că am așteptat și eu cu mare curiozitate să văd cum arată. Și e altceva, e un experiment, e viziunea altcuiva și eu, ca autoare, nu pot decât să aștept cu deschidere și curiozitate.

L.G.: Vor urma și alte ecranizări?

L.B.: Nu știu exact. Sper să apară după „Sora lui Colăcel”, care e un roman pentru copiii pe care l-am scris și care a câștigat un premiu la „Book to Screen” acum doi ani și care e posibil să fie realizat la un moment dat, dacă se aliniază mai multe planete. Deci s-ar putea acesta să fie următorul și de data asta îmi doresc să scriu eu scenariul.

L.G.: Nu aș vrea să încheiem cu clasica întrebare „Ce urmează?” sau „Ce aveți în pregătire”. În schimb, mi-ar plăcea să faceți un short-list de trei cărți pe care le-ați recomanda oricând, mai ales în perioadele acestea tulburi, să spunem.

L.B.: Da, mi-a plăcut mult o carte de Tove Ditlevsen – „Trilogia Copenhagăi”, apărută la Anansi, la editura Trei, tradusă, cred, dacă nu mă înșel, de Simina Răchițeanu. Mi-a mai plăcut de László Krasznahorkai – „Zsömle s-a dus”. Nu m-așteptam să-mi placă acest autor, am intrat cam greu în carte, dar, odată ce am intrat în ea, m-a cucerit teribil și mi-a plăcut foarte, foarte mult. Și, încă una, să mă gândesc, nu știu, un S.F., poate. Recomand cărțile lui Adrian Tchaikovsky din seria „Copiii timpului”, care e tradusă la Nemira.

L.G.: În final, am pregătit câteva întrebări scurte, cu răspunsuri la fel. Literatură clasică sau literatură contemporană?

L.B.: Acum, cu AI-ul, cred că mai degrabă clasică.

L.G.: Proză scurtă sau roman?

L.B.: Ambele.

L.G.: Brăila sau București?

L.B.: Brăila.

L.G.: Vacanța ideală: citit pe o plajă din sud-estul Spaniei sau citit acasă, lângă o fereastră de unde puteți privi copacii?

L.B.: Aș prefera în Spania.

* Interviu realizat în cadrul Festivalului Internațional de Literatură și Traducere Iași, desfășurat în perioada 21 – 25 octombrie 2026.

(Radio Iași/Letiția Gheorghiu)