Alexandru Trandabăț, instructor voluntar la Aeroclubul „Alexandru Matei” Iași: „zborul cu planorul este cel mai aproape de zborul liber. Imaginați-vă că este o aeronavă care are peste 500 de kilograme, perfect guvernabilă, exact ca un avion, doar că nu are motor”. Emisiunea „Weekend cu prieteni” (28.09.2025)

Publicat de hdaraban, 30 septembrie 2025, 17:22

Probabil, cel mai frumos vis împlinit al omului este să poată zbura. În zilele noastre, din punctul geografic A în B, distanța este facil parcursă folosindu-ne de o cursă aeriană. Un astfel de gest este legat mai ales de economisirea timpului pentru o astfel de călătorie.

Și totuși, și acum, senzația, sentimentele unice pe care le generează zborul cu diferite aparate sunt la fel de autentice ca cele ale pionierilor aviației în urmă cu mai bine de un secol. Într-o cheie subiectivă, se poate că planorul, aparatul fără motor, oferă garanția întâlnirii cu astfel de trăiri. De altfel, România are o tradiție extrem de bogată în planorism, inclusiv în competiții sportive de profil.

Horia Daraban, la „Weekend cu prieteni” a căutat confirmări, dar și alte orizonturi ale acestui subiect, avându-l invitat pe domnul Alexandru Trandabăț, conferențiar universitar doctor la Facultatea de Inginerie Electrică, Energetică și Informatică aplicată din cadrul Universității Tehnice „Gheorghe Asachi”, în studiul Radio Iași, în postura, de această dată, de planorist, instructor voluntar la Aeroclubul Teritorial „Alexandru Matei” Iași.

Interlocutorul spune că „zborul cu planorul este cel mai aproape de zborul liber. Imaginați-vă că este o aeronavă care are peste 500 de kilograme, perfect guvernabilă, exact ca un avion, doar că nu are motor.”

Având o experiență de peste 1500 de ore de zbor, dar și mai multe generații de învățăcei pregătiți, Alexadru Trandabăț precizează că obținerea licenței la planorism este  primul pas  pentru pregătirea pentru alte aeronave: „vorbim de avioane mici și avioane mari și până la avioane cu multe geamuri. Am foști elevi care sunt piloți de linie, am foști elevi care sunt piloți pe F-16, deci zborul cu planorul este un prim pas”.

Deși planorismul este un sport costisitor, similar cu yachtingul, Aeroclubul României, spune profesorul Trandabăț, „a reușit să facă acest sport accesibil maselor. Prin politica insituției, tinerii între 15 și 23 de ani au acces la cursuri de zbor gratuite prin care se pot forma. O dată ce ai terminat cursurile, ți se oferă posibilitatea să te antrenezi. O dată ce ai început să dovedești că devii bun, ți se pun la dispoziție oameni, aparate, locații, ți se pune la dispoziție, practic, toată infrastructura ca să devii performant”.

Horia Daraban: Trei pescăruși pe fond albastru având cunună de argint sau nu se mai acordă astfel de distincții, domnule profesor?

Alexandru Trandabăț: Ba se acordă. Această distincție este practic „C-ul de argint”, așa o numim noi, generic. Este un simbol care reprezintă încununarea unor țeluri: un zbor de minimum 5 ore, un câștig de înălțime de minimum 1000 de metri și o distanță parcursă în simplă comandă de minimum 50 de kilometri ca distanță.

Horia Daraban: Dumneavoastră, ce distincție?

Alexandru Trandabăț: Echivalentul „C-ul de aur” cu vreo două sau trei diamante.

Horia Daraban: De ce se mai practică zborul cu planorul? Cerul, este o certitudine, aparține și omului, nu numai înaripatelor.

Alexandru Trandabăț: Este o întrebare care ține de fiecare respondent în parte. Zborul cu planorul este cel mai aproape de zborul liber. Imaginați-vă că este o aeronavă care are peste 500 de kilograme, perfect guvernabilă, exact ca un avion, doar că nu are motor.

Diferența între un planor și un avion este aceea că avionul are motorul care răspunde la acționarea unei manete, pe când,  planorul are un motor care se află undeva afară, în natură. Îl definim ca fiind curenții ascendenți. Ține de abilitatea pilotului de a găsi acel motor și de a sta în aer cât mai mult și să meargă cât mai departe.

Horia Daraban: Cum v-ați apucat de planorism și la ce vârstă?

Alexandru Trandabăț: La o vârstă destul de avansată. Acum, trebuie să ai 15 ani împliniți când începi cursul teoretic. Cursul teoretic începe în februarie, de obicei, și ține până la sfârșit de martie, început de aprilie, după care, începe partea de pregătire practică la sol, undeva 5 ore și 40 de minute, după care, urmează pregătirea practică în aer. Dacă ai 15 ani împliniți în februarie, atunci poți să fii în postura unui învățăcel în tainele zborului.

Horia Daraban: Dumneavoastră, nu la 15 ani.

Alexandru Trandabăț: Nu. Eu, de loc, sunt din Piatra Neamț și am venit în Iași ca tânăr student, undeva pe la 19 ani, în 1996. Nu știam unde e Aeroclubul, nu știam nimic. Stăteam la coadă, la cămin, și am văzut niște avioane și m-am dus pe direcția de unde decolau avioanele. Am ajuns acolo, am fost întâmpinat de domnul Iftodie, m-a întrebat ce caut așa rătăcit pe acolo.

Explicându-i că sunt pasionat și aș dori și eu să zbor, el mi-a spus așa: „măi băițele, mergi tu acasă, că zborul e pentru păsări. Dar dacă vrei să devii pasăre, vino în ianuarie, că atunci încep înscrierile”. În ’97, m-am prezentat, după care tot merg în fiecare an.

Horia Daraban: Peste douăzeci de ani au trecut, aceleași senzații ca la început, domnule profesor, legate de zbor, de privirea aruncată spre lume de la înălțime?

Alexandru Trandabăț: Nu sunt două zboruri identice. Oricât de procedural ar fi acest zbor, nu există două zboruri care să se asemene ca două picături de apă. În fiecare zbor ai provocări, în fiecare zbor ai bucurii, în fiecare zbor ai alte realizări.

Horia Daraban: Emoția se păstrează? E aceeași?

Alexandru Trandabăț: Emoția este tot timpul; vei avea emoții, dar emoțiile vin din considerente diferite: la început, din necunoscut, după care, din faptul că îți dai seama că știi, dar nu știi suficient; după care, emoțiile vin din situații inedite despre care doar ai citit; după care, ajungi în situații inedite în care ești pus de învățăcelul din față. Deci sunt elemente care tot timpul te vor ține în tensiune, dar una plăcută, o tensiune care îți creează o plăcere.

Horia Daraban: Spuneați dumneavoastră de provocări în timpul zborului. Și dacă e să ne imaginăm că punem mâna pe manșă, oferiți-ne dumneavoastră un exemplu de provocare în timpul zborului cu planorul.

Alexandru Trandabăț: Dacă la primele zboruri provocarea este să ții planorul în linie dreaptă, după asta, provocarea se transformă în a face zborul cât mai lin; după care, provocarea se transformă în cum să fac cele mai precise aterizări sau cum să fac cele mai frumoase decolări. După ce ai ajuns să zbori, să stăpânești aceste elemente, decolarea, aterizarea, turul de pistă, după ce ți-ai luat licența, începi să te specializezi în cele două direcții: fie vorbim de zbor de distanță, fie vorbim de acrobație.

Horia Daraban: Dumneavoastră, spre ce v-ați îndreptat, distanță sau acrobație?

Alexandru Trandabăț: Prima dragoste a fost distanța și am rămas oarecum atașat de ea, dar mă mai joc și cu acrobația, nu-mi displace.

Horia Daraban: În tot acest tablou pe care l-ați descris dumneavoastră, își are loc frica și dacă da, ce rol îi se poate da ca să fie constructivă?

Alexandru Trandabăț: Frica este, practic, frica de necunoscut, dar până ajungi să zbori, ca tânăr învățăcel, treci printr-o perioadă de acumulare de informații, studiezi undeva la 9 materii, minimum 78 de ore, deci destul de consistent. Practic, în momentul când ajungi în planor, cam știi la ce să te aștepți, nu-i așa un pas în gol și vezi tu ce se întâmplă. Într-adevăr, există emoții, nu le-aș defini frică, ci emoții controlate și emoții care, zic eu, duc la progres.

Horia Daraban: Există particularități legate de această zonă geografică și care aibă legătură și cu aspectul de ordin meteorologic?

Alexandru Trandabăț: Iașul, din punct de vedere meteorologic, este poziționat într-o zonă favorabilă zborului cu planorul. Până prin 2010, tradițional, concursul național de zbor de distanță se ținea la Iași, au fost zeci de ediții. Din fericire pentru comunitate, din păcate pentru noi, dezvoltarea aeroportului a dus la un număr crescut de curse, iar din cauza poziționării aerodromului față de aeroport, avem mici-

mari impedimente în a desfășura o astfel de activitate, care presupune blocarea spațiului aerian un timp îndelungat; până faci toate decolările, după aia, trebuie să asiguri posibilitatea de întoarcere tuturor planoarelor, deci e puțin mai complicat. De aceea, concursul național se ține acum tradițional în Craiova. Există un proiect inițiat de către Aeroclubul României și, împreună cu o mână de sufletești, prin care se încearcă reluarea activității de zbor de distanță în regim competițional la Vlădeni, la vreo 35 de kilometri de Iași în zona de nord, în afara spațiului controlat de către turnul de la aeroport, astfel încât să putem desfășura activitatea fără să ne încurcăm unii pe alții.

Horia Daraban: Care sunt cele mai frumoase locuri pe care le-ați văzut de la înălțime și care să aibă legătură cu zona Moldovei?

Alexandru Trandabăț: Zona Moldovei e mare. Am avut zboruri, am decolat de lângă Piatra Neamț, am urcat în Ceahlău, în undă, după aia, am fost până în Fundu Moldovei, am coborât înapoi. Am avut alte zboruri de la Brașov, tot așa, mers până în granița de nord sau mers până în granița de vest, pe munte.

Am zburat cam prin toate aerodromurile existente în patrimoniul Aeroclubului României și fiecare loc are povestea lui, fiecare zbor îți oferă niște peisaje de vis. România e o țară frumoasă și merită văzută și la pas, dar și de la înălțime.

Horia Daraban: E un sport costisitor?

Alexandru Trandabăț: Este un sport costisitor, dar Aeroclubul României a reușit să facă acest sport accesibil maselor. Prin politica acestora, tinerii între 15 și 23 de ani au acces la cursuri de zbor gratuite prin care se pot forma. O dată ce ai terminat cursurile, ți se oferă posibilitatea să te antrenezi. O dată ce ai început să dovedești că devii bun, ți se pun la dispoziție oameni, aparate, locații, ți se pune la dispoziție, practic, toată infrastructura ca să devii performant. Dacă ar fi să ne gândim ca sport individual, să-l faci tu, pentru că ai tu pasiunea asta, să-ți cumperi propria aeronavă, să întreții propria aeronavă, să deplasezi acea aeronavă, sunt niște costuri care, cu modestie vă spun, se compară cu iahturile. Arată altfel, dar au același principiul de funcționare și cam aceleași costuri.

Horia Daraban: Revenind la povestea dumneavoastră, peste 1000 de ore de zbor cu planorul, care este amintirea cea mai apropiată sufletului dumneavoastră și care se fie legată de zborul cu planorul?

Alexandru Trandabăț: Spre exemplu, într-un zbor, undeva, pe la vreo 7000 de metri, travers de Suceava, am cerut flight level 230. Și cel de la radar ne-a spus că ne aprobă să urcăm până la 230, după care noi l-am corectat și am zis coborâm la 230; în momentul în care a intrat un pilot de linie, care era în frecvență cu noi, și a întrebat „cum, repetați, cum, echivalentul a 7000 de metri cu planorul, și mai sunteți vii?”

Horia Daraban: Deci se strâng amintirile.

Alexandru Trandabăț: Se strâng amintirile. Sunt multe amintiri.

Horia Daraban: Dacă ați putea zbura oriunde în lume cu un planor, unde ați vrea să mergeți? Care ar fi orizontul acela geografic?

Alexandru Trandabăț: Sunt vreo trei locuri așa anumite „Mecca” pentru planoriști. Aș merge, spre exemplu, în Noua Zeelandă, aș merge în Chile, zbor montan și e foarte interesant și probabil că aș mai merge și în Africa. În Africa termica, care aici ne duce undeva la 2500 de metri, acolo, se urcă la 5000 de metri, în momentul în care poți să sari pe distanțe mai lungi și să faci zboruri cu performanțe mai notabile.

Horia Daraban: Vă pregătiți pentru astfel de experiență?

Alexandru Trandabăț: Sunt multe lucruri de aliniat. Probabil că, într-un viitor nu foarte îndepărtat, voi face și treaba asta. Eu mi-am zis așa, la pensie trebuie să am grijă și de mine.

Horia Daraban: Cum reacționează familia? S-a obișnuit cu ceea ce faceți dumneavoastră?

Alexandru Trandabăț: Eu obișnuiesc să spun că noi, piloții, suntem o mare familie și treaba asta vine din faptul că eu mi-am cunoscut soția pe aerodrom. M-am dus și eu să văd ce om sănătos sare dintr-un avion perfect funcțional. Ea făcea parașutism pe atunci, eu învățam să zbor cu planorul.

În perioada respectivă, puteai să mai faci schimb. Ei, și m-am liniștit, am rămas la prima dragoste: aviatica. Copiii au trăit pe aerodrom, au crescut pe aerodrom, adică au venit, i-am luat cu mine, sunt acolo ca acasă.

Horia Daraban: Se transmită microbul?

Alexandru Trandabăț: Eu știu, sper.

Horia Daraban: Frumoase și, bineînțeles, interesante povestirile dumneavoastră. Ați spus la un moment dat că înscrierile pentru cursuri de planorism încep în prima parte anului viitor. Prin prisma experienței și a edițiilor trecute de pregătire, de antrenament, vin copii, sunt persoane interesate?

Alexandru Trandabăț: Sunt. Constat că în fiecare an vin copii pasionați. Se adună vreo 50 de copii cu aproximație, care încep cursurile teoretice. Pe parcurs, o parte se mai triază, o parte rămân. După cursurile teoretice, se susține  un examen din teorie, iar cei care reușesc să treacă acel examen vor fi admiși la începerea cursurilor practice și cursurilor de zbor.

De fiecare dată fac un mic joc cu ei. Îi întreb ce i-a adus aici. Dacă, în trecut, constatam prioritar era curiozitatea sau că vreau să iasă în evidență, așa numitul teribilism, sau, nu știu, am venit pentru că au venit prietenii, acum, am văzut că începe să apară o nouă categorie, a celor care sunt pasionați și știu că vor să facă carieră din asta. Practic, zborul cu planorul este zborul în care deprinzi tehnica zborului în naturalețea ei.

Zburând planorul, poți, după aia, să treci să zbori orice fel de aeronavă cu aripă fixă. Vorbim de avioane mici și avioane mari și până la avioane cu multe geamuri. Am foști elevi care sunt piloți de linie, am foști elevi care sunt piloți pe F-16, deci zborul cu planorul este un prim pas.

Horia Daraban: La finalul interviului nostru, domnule profesor Trandabăț, un gând, un mesaj pentru cei care poate oscilează de a merge pe acest drum al pilotării planorului. Ce le-ați spune?

Alexandru Trandabăț: Erau niște vorbe atribuite lui da Vinci, că „o dată ce ai zburat, nu mai poți păși fără să te uiți la cer, pentru că tot timpul ai să vrei să fii acolo”. Nu știu cât îi aparțin lui sau cât e un mesaj motivațional, dar dacă aveți în gând să încercați, încercați. N-o să vă pare rău.

În aviație sunt doar două alternative. Îmi place și nu mai pot fără sau nu-i de mine, mulțumesc frumos. Sincer, n-am prea auzit „nu-i de mine, mulțumesc frumos”.

Toți coboară cu zâmbetul pe buze și își doresc din ce în ce mai mult, din ce în ce mai des. E un mod de a trăi. E, practic, o mare familie.

Varianta audio a interviului:

Sursa foto: Alexandru Trandabăț