In Memoriam Ion Lucian

Publicat de Nicolae Tomescu, 30 martie 2021, 18:35

Între dorințele pe care le exprimăm atunci când stăm în fața oglinzii și dorințele din labirintul minții noastre se poate întinde o prăpastie suficient de adâncă încât să nu o putem percepe, darmite parcurge…

„Dacă voi apuca să scriu cartea mea biografică, o voi numi «Biruințele unui învins», pentru că datoria mea era să fac lumea mai bună şi nu am reuşit. Când văd ce se întâmplă în societate, nu pot accepta să văd că lumea este condusă de ură şi invidie, şi de aceea ma consider un invins.” A murit[1] în seara de 31 martie 2012, la Spitalul „Floreasca” din Bucureşti, fără să ajungă (din propria-i perspectivă) acolo unde și-a propus, pe un drum al călătorului și căutătorului.

Se născuse pe 22 aprilie 1924, în București.

A absolvit „Academia regală de teatru și muzică” din București (în 1945). Ion Lucian a jucat pe cele mai multe scene din România. La 18 ani, cunoștea incinta sălii de spectacole a Teatrului „Național”[2]. Din 1945 până în 1947 a fost angajat al Teatrului de Operetă „Alhambra”. La Teatrul „Municipal” București (actualul Teatru „Bulandra”) a jucat în perioadele 1947-1952, 1956-1960. Pe scena Teatrului „Nottara” a urcat în 1952; devenea și actorul Teatrului de „Comedie” (1960-1964; 1972-1990)[3]. Fondator și director (1964-1972) al Teatrului pentru Copii „Ion Creangă”, al Teatrului „Excelsior”[4] din București (din 1990), profesor universitar la „Institutul de Teatru și Film”[5] (1952-1956), a predat (între 1998-2000) la Universitatea „Hyperion” din capitala României și a fost numit, totodată, „Societar de Onoare” al Teatrului Național „I.L. Caragiale” din București[6]. Tot lui Ion Lucian i se datorează apariţia celui mai bine organizat festival de teatru din spaţiul cultural moldav: Festivalul „Teatrului de Tineret” din Piatra Neamţ. A întreprins, de-a lungul vieţii, turnee pe continentele european, nord şi sud-american, asiatic, african, australian. Invitat, în calitatea actorului și regizorului[7], în Italia, Belgia, Franța, Japonia, Canada, S.U.A.., a preluat[8] piese de Eugen Ionesco, montate la teatre din Paris, Caen, Rennes (Franța), Montreal (Canada), Bruxelles (Belgia); a tradus piese de Moliere, Eugene Labiche, Georges Feydeau, a publicat[9] volumele „Le petit coq” (1975), „Fantezii pe teme umoristice” (1998), „Steluțe de umor” (2002).

„Teatrul a pierdut, definitiv, complicitatea cu marele public. De mii de ani de când există, a rezistat tocmai pentru că a fost complice cu publicul. A avut ascendenţă faţă de celelalte arte, pentru că ea comunică direct cu publicul. Pe scenă, el găsea răspunsurile, întrebările, îndoielile. Teatrul era pentru spectatorul dinainte de 1989 un enorm suport moral, locul unde se refugia, unde îşi găsea motivele de speranţă, de viaţă, de încredere. Există un loc unde această complicitate a rămas nealterată. Fenomenul s-a petrecut în lumea teatrului pentru copii, deşi ne aflăm în epoca internetului.” (Ion Lucian)

A primit[10] distincția de „Artist Emerit” (în 1954), premiul „UNITER” pentru întreaga carieră (anul 2001) și premiul național „UNITER” pentru întreaga carieră dedicată tânărului public (2002); la ediția 2007 a Festivalului „Comediei Românești” i-a fost acordat premiul de excelență.

Îndeosebi în 2011, Radio Iaşi a avut privilegiul prezenţei, la microfonul său, a maestrului Ion Lucian, acesta vorbind despre îndelungata sa carieră artistică[11] .

După aproape 7 (șapte) decenii de carieră în teatru, Ion Lucian nu depășise condiția materială modestă, fiind o victimă a sistemului social incapabil să-și recunoască valorile. „Nu am avut, nicio clipă, satisfacţia de a simţi că Statul ăsta pentru care mi-am dăruit viaţa a făcut ceva pentru mine, nimic! Mi-aş da viaţa pentru teatru, chiar în condiţiile vitrege. Dacă ar fi să  pot să-mi reiau viaţa, aş lua-o de la început.”

Cine vrea să-ți cunoască, în cât mai mult adevăr, harta sufletului, a sinelui? Poate că oamenii apropiați[12], în raport cu bucuria dăruită[13]?

[1] Înmormântat fiind pe „Aleea Artiștilor” din Cimitirul „Bellu”-București…

[2] Peste ani și ani, în stagiunea 2010-2011, Ion Lucian a jucat la Teatrul „Național”/piesa „Comedia Roșie” (regia lui Alexandru Tocilescu)…

[3] Din 2002, ținea capul de afiș la „Teatrul de Comedie” cu rolul din „…escu” de Tudor Mușatescu…

[4] Pe 4 mai 2011, era inaugurat, în prezența directorului (de atunci) Ion Lucian, noul sediu al Teatrului „Excelsior” din București; o sală (de fapt, frontispiciul „Sălii Mari”, poartă numele celui care a luptat pentru deschiderea respectivei instituții de cultură…

[5] Din filmografie: „Două lumi și o dragoste” (1947), „Viața învinge” (1951), „Gelozia bat-o vina” (1954), „Doi vecini” (1958), „D’ale carnavalului” (1958), „Titanic vals” (1964), „Mofturi” 1900” (1964), „Doctor fără voie” (1976), „Roșia de un kilogram” (1979), „Rămășagul” (1984), „Medalia de onoare” (2009)…

[6] Cumul cu „Excelsior” (din 2002)…

[7] Cariera sa prodigioasă, inclusiv în domeniul regiei, i-a purtat paşii pe mari scene ale lumii: la Tel-Aviv, Bruxelles, Osaka, Paris, Montréal, Roma…

[8] Dar a creat și o piesă proprie, dedicată copiilor/„Cocoșelul neascultător”…

BestMusic Digital Distro (on behalf of Electrecord)

[9] Membru al „Uniunii Scriitorilor” din România… A fost numit (în 1973) membru în „Asociația Scriitorilor Francezi de Teatru și Muzică” (avându-și sediul la Paris), în „Asociația Internațională a Teatrelor pentru Copii și Tineret” (cu sediul la Paris); în 2001, devenea membru al „Clubului Diplomației Culturale”…

[10] Titlul de „Ofițer al Ordinului Național al Legiunii de Onoare” (Franța, 2004), încununarea activității sale remarcabile desfășuratp în spațiul francofon, completa distingerea lui cu „Ordinul Muncii” Clasa I-a și a II-a, „Ordinul Meritul Cultural” Clasa I, „Ordinul Național Serviciul Credincios în Grad de Cavaler”…

[11] Radio Iaşi, consecvent, pe atunci, rolului său de trezorier al marilor valori culturale, a difuzat ediţii speciale dedicate memoriei marelui creator de teatru Ion Lucian. *Luni 2 aprilie 2012, secvenţa „Teatru scurt” (intervalul 20:03 – 21:00, AM – FM, www.radioiasi.ro/LIVE) ne-a oferit un regal artistic: spectacolul radiofonic 59 minute de aşteptare, de Charles Charras, în regia lui Ion Vova, avându-i în distribuţie pe Ion Lucian şi Radu Beligan; *Miercuri 4 aprilie 2012, secvenţa „Arta spectacolului” (intervalul 20:03 – 21:00, AM – FM, www.radioiasi.ro/LIVE) a fost dedicată memoriei marilor dispăruţi Ion Lucian şi Ştefan Radof (interviuri acordate, secvenţe originale din producţii scenice, radiofonice şi cinematografice, crochiuri sonore despre fapte care au însoţit viaţa acestor mari artişti)…

[12] Actriţa Paula Sorescu-Lucian / „societar de onoare” şi membru fondator al Teatrului „Excelsior”, alături de soţul ei, relativ cunoscută pentru rolurile sale din teatrul pentru copii, din teatrul şi filmul românesc / s-a stins din viaţă în 2016, la vârsta de 69 de ani…

[13]„Atunci când jucai cu Lucian, erai şi tu talentat, erai şi tu deştept, erai şi tu sensibil. Era un om de o căldură excepţională, de o înţelepciune extraordinară. Rar vom mai întâlni actori ca el, care să-şi dedice întreaga viaţă acestei profesii şi care să fie atât de cald şi de blând şi atât de mare învăţător pentru cei din jurul lui!”  (Stela Popescu)

.