Pe urmele „Bardul(ui) de la Mircești” (VIDEO)…

Publicat de Nicolae Tomescu, 23 noiembrie 2017, 14:35

Casa memorială „Vasile Alecsandri” din Mircești – primul muzeu literar din România, cu peste 5.000 de vizitatori într-un an calendaristic, nu a fost reabilitată în ultimele două decenii. La fiecare ploaie sau după ninsoare, din cauza unor erori de execuţie, apa pătrunde sub fundaţia veche (din 1867), distrugând metodic. Clădirea şi mausoleul (unde întâlnești mormântul lui Vasile Alecsandri[1]) au fost retrocedate Academiei Române[2]. Ultima a revendicat, în instanța de judecată, terenul pe care acum îl administrează Muzeul Literaturii Române. Reprezentanţii acestui „simbol al spiritualităţii, forum al consacrării, spaţiu al cercetării fundamentale” au promis că vor clarifica problema casei de la Mirceşti, însă nu oferă, de la marea lor altitudine, nicio declaraţie oficială…

Fiecare colțișor, fiecare piesă de mobilier, fiecare tablou sau manuscris întrupează amintirea trecutului. Toate au menirea de a reconstitui, cronologic, etape din viața[3] lui Vasile Alecsandri (perioada studiilor – în Iași, respectiv în Paris, debutul literar[4], activitatea culegătorului de folclor și a dramaturgului, participarea la revoluția pașoptistă, la Unirea Principatelor Române, activitatea diplomatică și cea de membru al Societății „Junimea”), clipe esențiale legate de activitatea sa literară[5]…

Am întâlnit obiecte care spun povești:

• Un fel de reproducere a vechiului conac de la Mirceşti, în care a copilărit poetul şi din balconul căruia a anunţat dezrobirea ţiganilor[6], era distrus prin anii ’80 ai secolului trecut de cei veniţi, chipurile, să-l refacă
• altă reproducere a Teatrului (vechi) din Iaşi, al cărui prim-director a fost Vasile Alecsandri
• valiza de călătorii şi cea de scrisori / pe care oamenii de la moşie o duceau, în fiecare dimineaţă, la gară – pentru a-i înmâna conaşului corespondenţa (cea cu Ion Ghica, însumând peste 2.500 de scrisori, reprezintă una dintre cele mai captivante lecturi din patrimoniul nostru epistolar[7])
• masa rotundă din salonul de oaspeţi – în jurul căreia, se pare, au stat Kogălniceanu, Cuza, Negri, alte figuri importante ale epocii (Titu Maiorescu, A. D. Xenopol, Eudoxiu Hurmuzaki, Barbu Lăutaru, Franz Liszt (care a concertat aici în drumul său către Rusia); iată cum camera de zi este dominată de amintiri și de masa ovală, în stil florentin, cu picioare sculptate în formă de caracatiță
• fotografii de familie
• un samovar
• patul poetului (în spatele unor uși de stejar se ascunde dormitorul, cu ferestrele încadrate de draperii grele, șifonierul cu oglinda venețiană în care „boierul” se ferchezuia, dis-de-dimineață, înainte să iasă în lume)
• cărţile
• Biroul de lucru, din stejar masiv, primește completarea firească – Biblioteca, din lemn de mahon
• divanul turcesc primit de la Ion Ghica
• alte obiecte care au aparţinut familiei (de la pianina caracteristică secolului al XIX-lea, la care „Bardul” și fiica sa obișnuiau să cânte în serile lungi de vară, până la sobele cu două rânduri de coloane)
• Conacul adăpostește camera fiicei lui Alecsandri și două camere de oaspeți, unul dintre cele mai sacre obiceiuri ale casei confundându-se cu ospitalitatea; deloc întâmplător, proprietatea era prevăzută cu magazii pentru alimente, bucătarie, brutărie proprie, toate cele necesare pentru a crea bună dispoziție celor care îi treceau pragul…
• Holului, singurul spațiu în care nu s-a păstrat mobilierul original, dar au fost achiziționate piesele ce recompun atmosfera epocii, Alecsandri îi spunea „corabia” (acolo erau adunate cuferele pentru călătorii)…

Într-adevăr, casa a fost deschisă publicului – în 1928 – cu sprijinul Academiei Române. Supranumindu-se, adesea, „sihastrul de la Mirceşti”, Alecsandri s-a mutat din vechea locuință părintească din Iaşi, în casa construită (între 1861-1867) sub supravegherea soţiei sale, Paulina Alecsandri. A trăit, în Mircești, până la moarte; tot aici şi-a scris o parte a operei…

„Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele,

Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele!

Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor,

Și Siretul te încinge cu-al său braț dismierdător”

(„Lunca din Mircești”)

[1] În curtea conacului (între anii 1925-1927), a fost construit, din inițiativa Academiei Române și cu sprijinul Ministerului Artelor, un mausoleu asemănător ctitoriilor voievodale moldovenești; aici au fost strămutate, la 19 mai 1928, osemintele poetului, prozatorului, dramaturgului; înhumate, inițial, într-o criptă dintr-un colț al grădinii, au primit alături rămășițele vornicului Vasile Alecsandri (1792-1854) și ale Elenei Alecsandri (1800-1842) – aduse, prin grija nurorii lor, Paulina (1840-1921), de la Biserica „Sfântul Spiridon” din Iași. Mausoleul a fost inaugurat, festiv, două săptămâni mai târziu, la 3 iunie 1928, în prezența mai multor membri ai Academiei Române și a personalităților politice și culturale (îi amintesc pe Simion Mehedinți, I.G. Duca/ministrul instrucțiunii publice și cultelor, Alexandru Lapedatu/ministrul cultelor și artelor, episcopul Lucian Triteanu, D.C. Istrati, George G. Mârzescu, I. Onciul, colonelul Anghelescu/adjutant regal, Mihail Sadoveanu)…

[2] Prin testamentul său din 21 septembrie 1886, Vasile Alecsandri a lăsat soției sale, Paulina, casa și moșia din comuna Mircești. În anul 1914, văduva și-a lăsat întreaga avere nepoatelor (Elena și Margareta Catargi), printr-un act de vânzare-cumpărare autentificat de Judecătoria Ocolului Rural Mircești, acestora revenindu-le obligația ca, în termen de două luni, să doneze averea liberă de orice sarcini Academiei Române. În anul 1914, ultima a intrat în posesia casei și a numit un custode pentru tot inventarul, stare de fapt până în anul 1944, când a fost permis accesul publicului. Cel de-Al Doilea Război Mondial și-a înfipt ghearele în conac și exponate, care au suferit o serie de daune (de aici, necesitatea efectuării lucrărilor de restaurare). După marea conflagrație mondială, casa și moșia lui Alecsandri au fost preluate abuziv de către statul român, trecând în administrarea Ministerului Artelor și Informațiilor; odată încheiate reparațiile, conacul a fost deschis ca muzeu memorial la data de 9 iunie 1957; exponatele au fost reorganizate în 1987; în perioada 1991-1993, s-au efectuat lucrări de restaurare (la finalizarea catastrofală a acestora, casa memorială a fost redeschisă celor dornici să o viziteze/19 septembrie 1993); a trecut în patrimoniul public al Consiliului Județean Iași; în anul 2005, Academia Română a introdus o acțiune în justiție împotriva Consiliului Județean Iași, cerând restituirea în natură a moșiei din comuna Mircești; printr-o hotărâre a Secției Civile a Tribunalului Iași, Academia Română a reintrat în posesia casei memoriale, a moșiei și a mausoleului…

[3] Începutul și „sfârșitul”? Deși locul şi anul venirii pe lume rămân sub semnul întrebării, poetul însuși scrie, în cartea Suvenire din viaţa mea. Notă (datată: Mirceşti, 1856): „Sunt născut în Bacău, la anul 1821, luna iulie, în timpul revoluţiei greceşti, ce a izbucnit mai întâi în Moldova”… La scurt timp după naşterea sa, familia s-a mutat din Bacău în Iaşi… Și-a petrecut copilăria în Iași, la Mircești – acolo unde tatăl său avea o moșie și unde Alecsandri a revenit pentru a-și găsi liniștea… Înscris la pensionul francez, unde a studiat alături de Matei Millo (de care l-au legat prietenia și admirația, pentru care a scris Chirițele și o mare parte din Cânticelele comice), și-a continuat studiile la Paris (bacalaureatul, 1835)… În 1840, împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negruzzi, a preluat conducerea teatrului din Iași… A devenit unul dintre fruntașii mișcării revoluționare din Moldova, redactând (împreună cu Mihail Kogălniceanu și Costache Negri) Dorințele partidei naționale din Moldova/principalul manifest al revoluționarilor moldoveni… Alecsandri a reuşit să se refugieze în Ardeal, unde a colaborat la redactarea programului politic „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei” (de la Braşov), apoi la Cernăuţi, unde se întrepătrunde cu viața revistei „Bucovina” a fraţilor Hurmuzachi; retras în exil/„Scumpă țară și frumoasă, O! Moldovă, țara mea! Cine pleacă și te lasă E pătruns de jale grea”/, împreună cu Alecu Russo şi Nicolae Bălcescu, înfiinţa revista „România viitoare”, susţinând cauza unionistă a românilor… În 1854 („Periți, neguri dese! Iată dulce stea! Pei, străinătate! Iată țara mea”), apare sub conducerea sa „România literară”; membru onorific al societății „Junimea” (din 1863), membru (din 1867) al Societății literare române, devenită Academia Română… Numit, în 1858, ministru de Externe (caracter provizoriu al funcției), aflându-se chiar pe lista persoanelor luate în calcul pentru scaunul de domnitor/„Hai să dăm mînă cu mînă Cei cu inima română Să-nvârtim hora frăției Pe pământul României”), după alegerea lui Cuza primea titlul definitiv de ministru de Externe; trimis nu numai în Franța, Anglia, Piemont – pentru a pleda în scopul recunoașterii Unirii, ci și ca ambasador la Paris, s-a întors la Mirceşti în 1878 (la conac scria o parte a operei sale; de fapt, se stabilise aici și a rămas până la sfârșitul vieții /„Luncă, luncă, dragă luncă! Rai frumos al țării mele, Mândră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele! Ca grădinile Armidei, ai un farmec răpitor, Și Siretul te încinge cu-al său braț dismierdător”/ chiar dacă perioade îndelungate a fost plecat din țară în misiuni diplomatice)… Primea, în 1881, Premiul Academiei pentru Literatură… La 22 august 1890, era răpus de cancer hepatic şi pulmonar, în locul de unde ne hrănim acum cu imagini…

[4] Debutul său a stat sub semnul unui romantism tipic, entuziast, liric („Buchetiera de la Florența”, „Doine și lăcrimioare”), dar și al unei necruțătoare critici a ridicolului social în piesa „Iorgu de la Sadagura” sau în ciclul „Chirițelor”; romantismul tipic, caracteristic literaturii române din perioada pașoptistă, a avut, în literatura lui Alecsandri, cea mai înaltă măsură în „Balta albă” și în „Deșteptarea României”/„Voi ce stați în adormire, voi ce stați în nemișcare, N-auziți prin somnul vostru acel glas triumfător, Ce se-nalță pîn la ceruri din a lumei deșteptare, Cu o lungă salutare Cătr-un falnic viitor?” (de cele mai multe ori, se prelungește, prin unele texte, până după Unire). A doua etapă, de așa-zisă limpezire, de obiectivare a viziunii și a mijloacelor artistice, se poate observa începând cu prozele călătoriei în Africa și terminând cu expresia artistică matură din pasteluri și din unele legende. Cea de-a treia etapă îl face să revină spre teatru, cu o viziune în general romantică, viziune filtrată, însă, printr-un echilibru al sentimentelor, printr-o seninătate a înțelegerii care îl apropie de clasicism; epoca în care a trăit Alecsandri era fundamental romantică, dar a vorbi despre clasicism și romantism la modul concret, implicând o conștiință și practică concretă, este o aventură la fel de mare ca aceea prin care descoperim marile curente europene într-o literatură cu altă evoluție culturală și istorică decât cele din vestul Europei…

[5] Autorul celebrului ciclu de comedii „Chirița în Iași sau două fete ș-o neneacă” (1850), „Chirița în provincie” (1855), „Chirița în voiagiu” (1865), „Chirița în balon” (1875), al mai multor volume de poezii (cunoscutele „Pasteluri” sunt cele mai cunoscute), a scris, totodată, proză, articole în periodicele vremii, piese de teatru… La Mircești a dăruit umanității drama istorică romantică „Despot-Vodă” – premiera a avut loc în octombie 1879, pe scena Teatrului „Național” din București; piesa fusese citită în cenaclul „Junimii” din 8 mai 1879, printre auditori aflându-se Mihai Eminescu, Ioan Slavici, Ion Luca Caragiale… Tot la Mircești a conceput feeria națională „Sânziana și Pepelea”… În 1882, începea să lucreze la „Fantâna Blanduziei”, pe care a terminat-o în anul următor; în 1884, piesa era reprezentată la Teatrul „Național” din București… În 1885, același teatru prezenta drama „Ovidiu”. În 1886, Titu Maiorescu publicase, în „Convorbiri literare”, articolul „Poeți și critici” (acesta se încheia cu o privire sintetică asupra operei lui Alecsandri)..

[6] Vă amintiți de poezia cu același nume? „(…) Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie, / Sub asprime plecînd capul unui neam în osîndire! / Dar românul cu-a sa mînă rumpe lanțul de robie, / Și țiganul, liber astăzi, se deșteaptă-n fericire! (…)”

[7] „Peştele în apă şi pasărea în aer nu pot fi mai fericiţi de cumu-s eu la Mirceşti de vreo zece zile. Mi-am regăsit cabinetul de lucru inundat de lumină, grădina mea pardosită cu flori, pomii mei încărcaţi de fructe magnifice, căţeluşii mei sburdând în preajmă-mi, caii mei nechezând de plăcere, ex-robii mei bucuroşi să mă revadă, nepoţelele mele aruncându-mi-se de gât. Într-un cuvânt, tot ce mă încongiură, câmpii, luncă, râu, păsări etc., toţi îmi urează bun sosit într-o mie de chipuri diferite. Mă simt ca-n tron la mine acasă. Aspir aerul până în fundul plămânilor, urmăresc cu ochii triunghiurile berzelor ce brăzdează albastrul cerului, până se pierd la orizon(…) Aici totul e înţesat de amintiri ce-mi sunt scumpe şi mă simt cu atât mai bine cu cât am scăpat de marele pustiu al Parisului şi de ignobilul iad al hotelului Pherichydes. Calmul cel mai desăvârşit mă-mpresoară cu o dulce bunăstare şi ambianţa aceasta cu care sunt obicinuit îmi creează o atmosferă prielnică în care simt plutind strofele poetice”, îi scria poetul prietenului său, Ion Ghica, la 17 septembrie 1885…