Ipoteză privind instaurarea comunismului în Rusia (II)

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 noiembrie 2017, 20:20

Colonelul[1]-marxist Edward Mandel House, „eminența cenușie” care a făcut posibilă reîntoarcerea lui Troțki în Rusia (din S.U.A.), scrisese, încă din 1912, un roman profetic[2] în care personajul principal, Philip Dru, încearcă să instaureze, în lume, „socialismul așa cum l-a visat Karl Marx”[3]. Înaintea intrării S.U.A. în război[4], „colonelul” House negociase un acord secret cu Anglia, garantând participarea Americii la război. În 1917, tot House a format, la New York, grupul „The Inquiry”, care a elaborat[5] planurile acordului de pace din 1919.

În 1917, după evenimentele din februarie (martie), susținut de bancherii Iacob Schiff și Paul Warburg, House îl expediază în Rusia pe Troțki, cu un grup de 276 de oameni instruiți, la bordul vasului „Cristianja”, cu misiunea de a-i aduce la putere pe bolșevici; incidentul semnificativ prin care, arestat în portul Halifax de autoritățile canadiene ca „anarhist”/3 aprilie 1917, Troțki va fi eliberat urgent la intervenția personală a „colonelului” House. Max Warburg, șeful serviciului secret militar german, fratele bancherului american Paul Warburg, îl expedia pe Lenin in Rusia[6], cu scopul de a organiza, la Sankt Petersburg, o lovitură de stat capabilă să extragă imperiul din război; bolșevicii trebuiau să încheie o pace separată cu Germania[7]. Până în 1918, Max Warburg le-a asigurat bolșevicilor lui Lenin o finanțare „europeană”[8] de 40.580.997 de mărci[9]. Max Warburg și colonelul Nicolai (din serviciul secret german) au creat elemente „fantastice și/sau miraculoase” – câteva zeci de ofițeri ai acestui serviciu cu nume rusești, expediați la Petersburg, ca principali experți în organizarea puciului[10]. Serviciul secret german ar fi suportat, pe parcursul anului 1917, toate cheltuielile de propagandă ale bolșevicilor[11]…

[1] În realitate, nu era colonel… așa i se spunea… Președintelui american Woodrow Wilson, reales în 1916, i s-a creat, din punct de vedere politic, un fel de vid într-un spațiu închis de House, apropiat al comunității bancherilor de pe „Wall Street”, mai ales al băncii „Kuhn, Loeb & Co”; Wilson recunoștea: „Domnul House este a doua mea personalitate. El este celălalt ego. Gândurile lui și ale mele sunt aceleași”.

[2] „Philip Dru, Administrator”…

[3] Impozitul pe venit și ideea de bancă centrală fuseseră propuse, potrivit unor opinii, chiar de Karl Marx în „Manifestul Partidului Comunist”, manifest inspirat, tot potrivit opiniilor, de programul „Lojei Iluminaților” al lui Weishaupt; din cele zece puncte ale „Manifestului Partidului Comunist”, punctul al doilea prevedea „un impozit gradat pe venit”, iar punctul al cincilea – „centralizarea creditului în mâinile statului prin intermediul unei bănci naționale cu capital de stat și monopol exclusiv”…

[4] Provocată prin incidentul cu vasul „Lusitania”, scufundat de un submarin german (128 de americani morți); ancheta și președintele Wilson ascunseseră faptul că „Lusitania” transporta, la bord, 600.000.000 de cartușe pentru Anglia, în timp ce S.U.A. se declaraseră, oficial, țară neutră…

[5] 20 de membri ai grupului l-au însoțit pe președintele Wilson la Paris/Conferința de Pace – printre aceștia, House, bancherii Paul Warburg și Bernard Baruch… „Asociația generală a națiunilor”, din care s-a născut Liga Națiunilor, a fost, pare-se, tot ideea lui House… Ulterior, House devenea consilierul lui F.D. Roosevelt…

[6] Cu un grup de bolșevici din Elveția, într-un tren special („vagonul plumbuit”)… Lenin și grupul său de bolșevici a părăsit Zürich-ul, cu un tren special, pe 9 aprilie 1917, ora 15:10, data fixată de serviciul secret german. Despărțirea bolșevicilor de ceilalți socialiști ruși, aflați în exilul elvețian, a fost violentă (din punctul de vedere al asprimii cuvintelor). Reîntoarcerea s-a facut pe linia Singen, Offenburg, Mannheim, Frankfurt, Berlin, Bergen, Sassnitz, prin Telleborg, Malmo, Stockholm, Bielo-Ostrov; Lenin și grupul său au sosit la Petersburg, în seara lui 3/16 aprilie 1917. Pregătirea politico-diplomatică și tehnică a expedierii lui Lenin în Rusia, a durat vreo trei săptămâni; pe timpul călătoriei, Lenin și grupul său de bolșevici nu au avut voie să se angajeze în discuții cu alte persoane…

[7] În cartea „The World Crisis” (Criza mondială), vol. IV, pp. 72-73, Winston Churchill  scria: Către mijlocul lui aprilie, germanii au luat o decizie sinistră. Ludendorff își cobora vocea când venea vorba despre ea. E adevărat, trebuie ținut cont și de riscurile disperate pe care comandanții militari germani și le asumaseră. Ei se găseau în aceeași stare de spirit care îi condusese la declanșarea unui război submarin, știind prea bine că acesta va provoca intrarea în război a Statelor Unite contra Germaniei. Totuși, nu fără un sentiment de teroare, au îndreptat împotriva Rusiei arma cea mai respingătoare dintre toate: Lenin. L-au transportat pe Lenin din Elveția în Rusia, într-un vagon plumbuit, ca pe un mort. Decizia germană de a sprijini un puci bolșevic în Rusia era dictată, în martie (aprilie) 1917, de iminenta intrare a S.U.A. în război de partea Angliei. Germania avea, de aceea, interesul să încheie urgent o pace separată în Est, cu Rusia. După revoluția din februarie și instituirea guvernului provizoriu, Lenin (stabilit de ani de zile într-un exil comod în Elveția, departe de Rusia, lecturând tihnit prin marile biblioteci) intrase în legătură cu Max Warburg și serviciul secret german, prin intermediul polonezului Ganețki (mai exact, al lui Furstenberg) și al socialistului elvețian Karl Platten… Trocul” propus de Lenin lui Max Warburg era clar și simplu: Germania să-l ajute în preluartea puterii la Petersburg, în schimbul promisiunii lui Lenin de a încheia, imediat, o pace separată, în condițiile dictate de germani. S-a întâmplat la Brest-Litovsk, în 1918. Hotărârea de a-l expedia pe Lenin cu bolșevicii săi în Rusia a fost supusă de Max Warburg examinării Statului Major german. La întrunire au participat, între alții, generalul Erich Ludendorff (șeful de Stat Major), ministrul de Interne Diego von Bergen și secretarul de stat din Ministerul de Externe, Arthur Zimmermann. S-au discutat rezultatele operațiunilor de destabilizare a Rusiei, organizate de Von Bergen, cu ajutorul cercurilor socialiste ruse. Sume între 40-80 de milioane de mărci fuseseră folosite de Von Bergen pentru finanțarea unor mișcări subversive, produse de anarhiști, naționaliști și grupări antițariste, dar fără succes. La mijlocul discuțiilor, Diego von Bergen a rostit o frază care a hotărât soarta secolului al XX-lea: Cred că cel mai bine ar fi să auziți părerea dr. Helphand despre întreaga problemă. Dr. Helphand, alias Parvus, s-a recomandat participanților drept purtătorul de cuvânt al unor cercuri financiare bine plasate. În realitate, Parvus era spionul lui Max Warburg în Rusia, de mult timp. El conducea o întreagă rețea, infiltrată mai ales în anturajul țrinei (din care făcuse parte și celebrul Rasputin). Dar, în aceeași măsură, Parvus era la fel de bine infiltrat și în cercurile bolșevice. Preocupat de ocultism și fenomene parapsihologice, dr. Helphand mai era și membru important al Lojei Marelui Orient. Imediat ce a început discuția, Parvus a expus planul expedierii lui Lenin și a bolșevicilor din Elveția, cu un tren special, în Rusia. Parvus a solicitat pentru toată afacerea 5.000.000 de mărci. Cu un an înainte, Parvus primise de la Max Warburg și serviciul secret german 1.000.000 de mărci pentru organizarea unei greve generale la Petersburg, care a adunat, în ianuarie 1916, vreo 55.000 de participanți. Suma solicitată acum de Parvus urma să fie procurată de Max Warburg de la diverși bancheri europeni, legați de magnatul Rotschild, ca Olaf Aschburg, Alfred Milner etc.

[8] Diferită de ceea ce primea Troțki din „Wall Street”…

[9] Expediindu-le, ulterior, alte 15.000.000 de mărci, sume considerabile la vremea respectivă…

[10] Aceștia au ocupat, ulterior, poziții de conducere în Armata Roșie, pe toată durata Războiului Civil; au alcătuit, până în 1921, corpul de gardă al conducerii bolșevice, asigurându-i securitatea (fapt trecut, sistematic, sub tăcere de numeroși istorici); din cauza legăturilor cu bolșevicii, colonelul Nicolai a fost respins de Hitler; după al Doilea Război Mondial,             s-a refugiat în U.R.S.S. (devenise chiar spionul statului sovietic)…

[11] Printre altele, Max Warburg a finanțat și „Pravda”…