Dimensiunea culturală a nepregătirii…

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 ianuarie 2017, 12:55

Nepregătiți… Să fie incompetență, superficialitate, diletantism? Totul ne ia pe nepregătite. Nepregătirea a devenit politica statului român. Suntem îndemnați să ne înarmăm cu răbdare. Desigur, „de vină” este clima la nivel global[1]…

„Vinovați” sunt și oamenii din presă… „Buletinele” (scrise sau vorbite) condensezează „catastrofele universale” într-­o listă de titluri (îmi plac, îndeosebi: Paralizați de ninsori extreme, Ger năpraznic… Frigul pune stăpânire pe toată România – în locul unei exprimări mai domoale: Nopți de ger după codurile de viscol). Desigur, jurnaliștii exagerează pentru a avea subiecte incitante. Vremea bună și normalitatea în exprimare nu fac prima pagină. Mesajul? Vremea imprevizibilă transformă prognozele în „specii” cu grad mare de improbabilitate. Dacă un lucru poate merge rău, acesta va merge, cu necesitate, tot mai rău.

Mecanismele mentale par a fi (chiar sunt) alibiurile nepregătirii[2]… De ce sunt pregătiți să fie nepregătiți? De ce nu sunt pregătiți pentru lucrurile care urmează, în mod inexorabil? De ce sunt nepregătiți pentru acțiuni temeinic fixate în calendar? Răspunsul trebuie căutat în dominantele culturale; ele au imprimat tipul de acțiune cu orizont mic de timp, din cauza tarelor unei culturi de supraviețuire; orizontul mediu sau lung al proiecțiilor activităților devine lipsit de realism, chiar disfuncțional; cultura românească de supraviețuire rezolvă chestiunile curente, problemele imediate, este alimentată de anomia socială, de dezordinea normativă de la nivelul vieții sociale, de la nivelul instituțiilor/organizațiilor; în condiții de instabilitate, de inconstanță în funcționarea instituțiilor, acolo unde unele reguli sau norme sunt încălcate criminal, anormalitatea tinde să ia locul normalului; nu îți faci proiecții, nu îți propui să acționezi pe termen lung…

Cât de greu este să ne apucăm de construcția României „lucrului bine făcut”? Când ne vom bucura pentru faptul că ninge, pentru celelalte miracole pe care le invocăm, mereu şi mereu? Când nu vom intra în panică, repudiind, cu îndârjire, căderile splendide de alb, gândindu-ne la cât de nepregătiţi suntem, când vom discuta, cu nostalgie, despre iernile în care înzăpezeam prin case iar şcolile trăgeau obloanele (învinse de căderile de nea)? Când vom înlătura catastrofa sistemului centralizat de încălzire? Când vom rezolva problemele oamenilor fără adăpost, ale câinilor fără stăpân? Și celelalte, și celelalte… Când  ne vom îngădui să fim extaziaţi, cu nasurile lipite de geam, tresărind că ne-a fost dăruită o iarnă demnă de amintirile copilăriei?

[1] Lucru prea bine știut, în România ninge aproape în fiecare an. Iernile dezvoltă, în general, caracteristici mai „pline”; normal ar fi să avem parte de zăpadă, de gheață, de polei. Cu toate acestea, politrucii ne-au obișnuit cu sintagma „Iarna ne-a luat pe nepregătite, chiar atunci când prima ninsoare vine mai târziu, prin ianuarie. Este alimentată senzația potrivit căreia suntem în fața unei calamități naturale. Adevarat, presa contribuie la un gen de isterie, dar autoritățile parcă au nevoie de „un veac de singurătate”, în care să se dezmeticească, să li se confirme (de undeva) că este iarnă (iar aceasta „nu-i ca vara”), că ninge, s-a produs polei, s-au blocat drumurile…

[2] Uneori, ale unui soi de conspirație aparținând celor care ajung la putere și care se folosesc de capriciile vremii pentru a-­și motiva propria incompetență, chiar mai mult – epurările cu iz politicianist. Nepregătirea a fost cultivată cu intensitate; scena politică este înțesată cu tot felul de „mirați”, care nu dau semne să înțeleagă ce se întamplă, dar promit că, ajungând în funcții, vor fi mai „pregătiți”…