„Libertatea prea mare fixează orizonturi strâmbe” (Nietzsche)

Publicat de Nicolae Tomescu, 26 octombrie 2016, 12:44 / actualizat: 26 octombrie 2016, 14:08

Din punctul meu de vedere, România desemnează un caz diabolic… într-o anumită materie: drumul de la dictatura care a interzis la democrația care compromite nevoia de exprimare.

Destui oameni au pus, cap la cap, ambele situații și au nimicit sensul discursului etic. Am tăcut despre ce nu aveam voie să vorbim, am început să vorbim despre ce nu merită un cuvânt; mai grav, vorbim despre ce nu știm sau vorbim „la comandă”[1], amestecăm minciuna absolută cu minciuna prin omisiune (neglijează să prezinte „informaţia” în tot contextul ei), amestecăm fapte, opinii, persoane echivalente acestora, comparăm nejustificat, exagerăm apocaliptic, slăbim adevărul printr-o prezentare sarcastică sau căzută în derizoriul generalităţilor, etichetăm etc.

Altfel spus, tăcerea „de moarte”, impusă de comunism[2], a fost urmată și prelungită de incontinența verbală a democrației; ultima a învățat să ramifice, să amplifice exegeza vorbită a nimicului[3]/actualitatea comentată a minciunii. Mi se pare desăvârșită lipsa de sens a respectivului continuum, în care liniștea adâncă găsește alternanța în zgomotul insalubru.

Ziare, radiouri, televiziuni relatează, comentează, dezbat, în regim torențial, fiecare sub(pseudo)detaliu al vieții sociale sau private, silabele șoptite sau urlate, gânduri prea deschise sau înfundate, „păreristica” (inclusiv așa-numite „surse” formate din cohorta anonimilor), cu headlines sau breaking-news prin care poveștile au sprijinul unor „personaje” de rigolă, în care viața însăși a fost, practic, înlocuită de exhibiționism. Destulă presă a devenit organizatorul, prezentatorul ședintelor de nudism mediatic și intelectual, ascunzând, dedesubtul masei de moloz intim, senzația însemnătății/iluzia identității unor imagini sau foi (scrise sau online, oricum imunde). „Gazetarii” vorbesc sau scriu îmbelșugat, repede și prost; într-adevăr, vorbesc sau scriu despre ceva, însemnând, cel puțin din perspectiva lor, că există. Falsul devine cataclismic. Pârâcioșii[4] trăiesc cu impresia că sunt imaculați, arătând „greșelile” și „defectele” altora. Mârșăvia murdărește cel mai mult.

Trăim într-o lume fabricată de presă, iar destulă presă vorbește sau scrie despre ceva (parcă s-ar referi la izvorul vieții, al măreției) care nu există sau are cu totul alt fond și alte forme decât dejecțiile. Mi se pare o dereglare care repetă inversiunea bolnavă a comunismului. Soluțiile rămân exact soluțiile sau lipsa de soluții din vremea comunismului. Tăcerea unora ar fi actul de conștiință obligatoriu[5]. Tot atât de adevărat, știind că ei au întotdeauna ceva de murdărit, este dezirabilă tăcerea ta (prin muncă, oricât de contestată ar fi de cei care fac un serviciu sinistru de îndrumător pervers spre imbecilizarea colectivă). Nu poți (nici nu trebuie) să faci parte din spectacol fără să te contaminezi, fără să fii josnic și, oricum, scuipat.

Otrăvitoare pentru propria conștiință, presa la care am făcut referire nu va sucomba de la o zi la alta, victimă a gândurilor și mustrărilor, prizonieră a coșmarurilor create. Fie și pentru faptul că politicienii politicianismului românesc au nevoie de orice altceva decât normalitatea.

În tradiția chineză, atunci când cineva era prizonierul unui secret (chiar și sub chipul răutății la adresa cuiva) pe care nu-l putea împărtăși nimănui, urca un munte, afla un copac, scobea în trunchi, îl șoptea acestuia, acoperindu-l apoi cu pământ și lăsându-l închis pe vecie…

[1] Nu aparțin categoriei celor care se conformează poruncilor „stăpânirii”… În trecut (pe care nu-l glorific, dar este mai curat decât toate destinele îmbrăcate în alb pentru că aşa le şopteşte capriciul modei) și în prezent…

[2] Înainte de 1989, tăcerea oamenilor înzestrați, ce aveau multe de spus, s-a făcut auzită în două feluri: prin refuzul/eschiva care îi ajuta să nu vorbească despre/în folosul comunismului sau/și vorbind despre altceva. Astfel poate fi explicată înflorirea culturii de rezonanță. În vremuri lipsite de umanitate, traducători, eseiști, autori de critică literar-filosofică, îngrijitori ai edițiilor demne de remarcat, reușeau să fixeze un standard cultural. Dacă tăcerea și-a făcut datoria, cuvântul scris sau rostit a parcurs, vorba lui Zenon, jumătate de drum. De ce au fost atât de numeroși cei invitați sau neinvitați să adere la minciună? „That is the question”…

[3] Personajele s-au schimbat, dar problema tăcerii și a vorbirii rămâne intactă. Deraierea vieții publice în comunism a fost urmată de îngrămădeala la luările de cuvânt pe subiecte care merită o tăcere deplină, respectiv muțenia în fața subiectelor care reclamă o discuție imediată.

[4] De obicei, scriu din invidie, din neputință, poțiunea lor magică este ura, chiar dincolo de nevoia de a se hrăni…

[5] De aici, paradoxul de fier: cine nu știe să tacă trebuie să tacă…