„Ziua Marinei”

Publicat de Nicolae Tomescu, 14 august 2019, 22:45

Memoria înseamnă să trăieşti, responsabil, nu numai alături de alţi oameni ci și în relație cu fapte, întâmplări, evenimente; acestea din urmă devin miza suplimentară a articolului de față…

Categoria de arme care face parte din Armata Română, Forțele Navale Române[1] (numite, în mod curent, Marina Militară română) efectuează, de regulă[2], operațiuni în Marea Neagră și pe Dunăre…

În 1859, imediat după Unirea Principatelor Române, s-a acționat pentru contopirea flotelor din Moldova și Muntenia, pentru organizarea unei structuri navale unitare[3]; noua componentă a oștirii era denumită „Corpul Flotilei” (a avut portul Ismail[4], ca primă bază).

Prima Flotilă Militară[5] a statului modern român a fost dispusă în șase baze[6]; autoritățile s-au preocupat de dezvoltarea mijloacelor de navigație și a armamentului, astfel încât, în ajunul Războiului de Independență (1877-1878), patru unități de luptă[7] au determinat și au formulat valoarea forței.

Yachtul regal „ȘTEFAN CEL MARE”

Canoniera „Fulgerul”

Șalupa torpiloare „RÂNDUNICA”

Nava cu zbaturi „ROMÂNIA”

După Războiul de Independență[8], luându-se în calcul lungimea frontierelor fluviale și maritime de protejat[9], s-a ajuns la ideea potrivit căreia navele existente erau insuficiente și depășite ca dotare tehnică; drept consecință, guvernele României au fost favorabile dotării Marinei Militare[10]. S-a ajuns la situația în care anul 1914, ca semnificație a înzestrării Marinei Militare, însemna 40 de nave[11].

Nava-școală „MIRCEA” (1882)

Monitorul „LASCĂR CATARGIU”

Crucișătorul „ELISABETA”

În 1896, fusese promulgat Înaltul decret nr. 1093 pentru organizarea Flotilei[12]. La 14 august 1916, odată cu intrarea României în Războiul de Reîntregire Națională[13], potrivit planului de campanie, concomitent cu declanșarea ofensivei generale de eliberare a Transilvaniei, forțele Marinei Militare atacau, pe Dunăre, flota austro-ungară[14]; pe parcursul anului 1916, ele au participat la numeroase acțiuni de luptă[15]; la începutul campaniei din 1917, misiunea Marinei a privit apărarea Dunării maritime și Deltei dinspre mare și dinspre malul dobrogean ocupat de inamic[16]; către sfârșitul războiului, deși nu a mai fost investită cu misiuni operative, Marina a avut propria-i contribuție la lupta românilor pentru eliberarea teritoriului de sub ocupația străină și, ulterior, la acțiunile de consolidare a rezultatelor Marii Uniri de la 1 Decembrie 1918.

Perioadă interbelică nu exclude, ci accentuează preocuparea reprezentanților monarhiei constituționale pentru organizarea și dezvoltarea unei Marine Militare moderne, care să-și dovedească eficiența în timp de război și de pace[17].

Intrarea României în cel de-Al Doilea Război Mondial a reorientat politica navală a țării[18]. Pe timpul Campaniei din Est, acțiunile în Marea Neagră au presupus mai multe etape[19].

Distrugătorul „MĂRĂȘEȘTI”

Submarinul “DELFINUL”

Prin poziția sa geografică[20], România a avut/are șansa de a-și demonstra potențialul politico-militar, deopotrivă cu dreptul și obligația de a fi deținut/mai ales de a deține, în cadrul sistemului său național de apărare, o componentă navală puternică, performantă. Rolul Forțelor Navale a constat/constă în promovarea intereselor României la mare și fluviu, atât în timp de pace, cât și în timp de război – din această responsabilitate națională au decurs și principalele misiuni[21].

După 1994[22], amplificarea și diversificarea contactelor cu flotele maritime ale statelor occidentale, îndeosebi cu cele aparținând NATO, determinau reconsiderări conceptuale și acționale[23]; a fost manifestată[24], cât se putea de clar/după anul 2000/, opțiunea României pentru aderarea la Alianța Nord-Atlantică și la Uniunea Europeană; aderarea la NATO, în martie 2004, a însemnat asumarea unor noi responsabilități pentru dezvoltarea securității pe continentul european – în condițiile creșterii interdependențelor, oportunităților, dar și a riscurilor la nivel global; Forțele Navale Române au intrat într-o nouă etapă, având ca obiective principale profesionalizarea personalului și modernizarea capabilităților necesare participării sporite și eficiente la managementul crizelor, la prevenirea și combaterea terorismului internațional, precum și la acțiunile de apărare colectivă desfășurate de Grupările Navale Multinaționale…

[1] Denumirea oficială de „Forțele Navale Române” a fost dată de autoritățile Republicii Populare Române și păstrată după 1989; până în 1948, denumirea era „Marina Regală Română” (înainte de 1880, „Flotila Domnească”)… După decembrie 1989, reînviindu-se tradiția apărării fluvio-maritime, a fost înființat Comandamentul Flotei Maritime, transformat în Comandamentul Operațional Naval, ulterior în Comandamentul Flotei și Componenta Operațională Navală; la fluviu au fost înființate Comandamentul Flotilei de Dunăre și Flotila de Dunăre, transformate în Componenta Fluvială și ulterior în Serviciul Fluvial, subordonat Comandamentului Flotei… Comandamentul Marinei s-a restructurat, susținând aplicarea unei politici noi privind apărarea țării în noul context geopolitic, schimbându-și denumirea în Statul Major al Forțelor Navale…

[2] Flota militară maritimă a României operează și pe mările și pe oceanele lumii – în cadrul operațiunilor NATO… După integrarea României în Alianța Nord-Atlantică (anul 2004), încadrându-se procesului de reformă a Armatei României, având principala finalitate a creării interoperabilității cu forțele armate ale statelor membre ale NATO, Statul Major al Forțelor Navale a transformat Marina Militară în prima categorie de forțe complet profesionalizată (în paranteză fie spus, eu însumi sunt în măsură „să depun mărturie” asupra gradului său de profesionalizare, prin raportare la un fapt de însemnătate din viața mea recentă – Cursul pentru jurnaliști care transmit din zone de conflict (Constanța, 18-23 iunie 2018)…

[3] Prin Ordinul de zi, semnat la 6 octombrie 1860, generalul Ion Emanoil Florescu, ministrul de Război, dispunea – sub formă provizorie –, până la organizarea definitivă, punerea celor două flotile reunite sub un comandament unic… Pe baza propunerilor avansate în urma inspecției efectuate de noua conducere a Flotilei și a raportului ministrului de Război, prin Înaltul Ordin de zi nr.173 din 22 octombrie 1860, Alexandru Ioan Cuza aprobă respectivul raport și hotărăște unificarea definitivă a flotilei sub comanda colonelului Steriade…

[4] În secolul al XIV-lea, pentru o perioadă scurtă, Ismail a aparținut Țării Românești, teritoriul de la nord de Dunăre fiind una dintre posesiunile Basarabilor (până în 1812, „Basarabia” era denumirea românească a Bugeacului/un nume turcesc). De la sfârșitul secolului al XIV-lea, s-a aflat în stăpânirea Principatului Moldova (fiind cunoscut sub denumirea de Smil); orașul a avut o importanță sporită în secolul al XV-lea, sub voievodul Ștefan cel Mare… Protectorat otoman, cucerită de ruși (iulie/august 1770) – mă refer la fortăreață, retrocedată turcilor prin Tratatul de la Kuciuk-Kainargi (1774),  asediată, la 11/22 decembrie 1790, de armatele lui Suvorov, chiar ocupată, în 1792, prin Tratatul de la Iași, era cedată Turciei cu obligația demolării; după Tratatul de Pace la București (16/28 mai 1812), prin dispoziția imperială din 14 octombrie 1812, Ismailul a primit statutul de oraș și numele de Tucikov (Тучков) în onoarea generalului rus Serghei Tucikov (1767-1839), guvernator al Ismailului în perioada 1830-1836/a fondat localitatea, până atunci vorbindu-se doar despre cetatea Ismail… Drept consecință a Tratatului de la Paris (1856), care încheia Războiul Crimeii (1853-1856), Rusia a retrocedat Moldovei o fâșie de pământ din sud-vestul Basarabiei (cunoscută sub denumirea de Cahul, Bolgrad și Ismail); Rusia nu a mai avut acces la gurile Dunării iar fortificațiile din oraș au fost demolate; după Unirea din 1859, teritoriul (redobândit în 1856 și împărțit apoi în trei județe: Cahul, Bolgrad și Ismail) intra în componența noului stat România (numit, până în 1866, „Principatele Unite ale Valahiei și Moldovei”); după Unirea Basarabiei cu România (martie/aprilie 1918), orașul Ismail a făcut parte din componența statului unitar, ca localitate de reședință a județului Ismail… La 7 august 1940, consecință a aplicării prevederilor Pactului Ribbentro-Moltov, a fost creată regiunea Ismail, formată din teritoriile aflate în sudul Basarabiei și care au fost alipite R.S.S. Ucrainene, iar Ismailul a devenit centrul administrativ regional… În perioada 1941-1944, toate teritoriile anexate anterior de U.R.S.S. reintrau în componența României… Dominația sovietică, apoi cea ucraineană, au transformat Ismailul în cel mai mare port la Dunăre din fosta Uniune Sovietică și din Ucraina actuală, în cel mai mare port ucrainean din Delta Dunării (navele maritime sunt în măsură să ajungă)…

POZA harta_judet Ismail

[5] Având în compunere 6 șalupe-canoniere…

[6] În porturile Chilia, Ismail, Galați, Brăila, Giurgiu și Calafat…

[7] Nava cu zbaturi „România”, „Ștefan cel Mare”/folosit și ca yacht oficial, canoniera „Fulgerul” și șalupa torpiloare „Rândunica” la care se adăugau patru șlepuri, alte ambarcațiuni cu vele și bărci pentru pază și patrulare (un efectiv de 246 marinari)…

[8] Acțiunile forțelor navale române au constat în misiuni de acoperire strategică a liniei Dunării și acțiuni efective de luptă, în special în cursul operațiilor de la Plevna și Vidin, contribuind direct la înfrângerea adversarului, sprijinind nemijlocit efortul ofensiv al marilor unități terestre…

[9] Realitatea nouă reprezentată de unirea Dobrogei cu România (1878)…

[10] La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea s-a îmbogățit parcul naval: bricul „Mircea” (1882)/prima navă-școală românească, crucișătorul „Elisabeta” (1887), monitoarele „Ion C. Brătianu”, „Lascăr Catargiu”, „Alexandru Lahovary”, „Mihail Kogălniceanu” (1906) și opt vedete fluviale; toate, împreună cu monitoarele, au constituit Flotila de Dunăre…

[11] Numai 3 (trei) datau din perioada premergătoare Războiului de Independență…

[12] Era stabilită noua structură organizatorică a Marinei, înființându-se Divizia de Mare, Divizia de Dunăre, Depozitul Echipajelor, Apărarea Fixă și Mobilă a Porturilor…

[13] Imediat după înaintarea declarației de război…

[14] Ordinul a fost pus în aplicare în noaptea de 14/15 august, când șalupele „Rândunica”, „Bujorescu” și „Cătina” au executat atacul cu torpile de la Rusciuc…

[15] Sprijinul acordat apărării Capului de pod de la Turtucaia, operația de forțare a Dunării la Flămânda, sprijinirea flancului drept al armatei de uscat din Dobrogea, acțiunile navale din Marea Neagră…

[16] Totodată, flota de operațiuni a avut misiunea să asigure transporturile de armament, hrană și muniții necesare trupelor; artileria marină și unitățile de debarcare acționau împotriva bateriilor inamice instalate la Dunăre și împotriva oricărei încercări de forțare a fluviului…

[17] În această perioadă au intrat în dotarea Diviziei de Mare distrugătoarele „Mărăști”, „Mărășești”, „Regele Ferdinand” și „Regina Maria”, nava-bază „Constanța”, submarinul „Delfinul”, nava-școală „Mircea”, puitorul de mine „Amiral Murgescu”, patru canoniere maritime, patru vedete rapide antisubmarine tip M.A.S. și șase torpiloare. Diviziei de Dunăre i s-au adăugat monitoarele „Ardeal”, „Bucovina” și „Basarabia”…

FOTO Distrugătorul „MĂRĂȘEȘTI”

Distrugătorul „MĂRĂȘTI”

Distrugătorul „REGELE FERDINAND”

Nava-bază „CONSTANȚA”

Nava-școală „MIRCEA” (1938)

Submarinul „DELFINUL”

[18] Executarea misiunilor impuse de desfășurarea ostilităților…

[19] Potrivit unor criterii cronologice, pornindu-se de la principalele misiuni îndeplinite

• 22 iunie-8 august 1941: apărarea litoralului prin contracararea încercărilor de atac și debarcare pe litoralul românesc;
• 8 august 1941-28 iulie 1942: forțele navale românești au asigurat, în special, protecția transporturilor;
• 28 iulie 1942-5 aprilie 1944: Marina Militară a executat misiuni de sprijin direct și indirect al acțiunilor armatei de uscat și transporturi de aprovizionare;
• 5 aprilie-13 mai 1944: forțele navale maritime au participat la operația de evacuare a trupelor române și germane din zona Odessa și Sevastopol;
• 13 mai-23 august 1944: s-au executat, îndeosebi, misiuni de apărare a litoralului maritim…
  Pentru îndeplinirea misiunilor amintite deja, insuficiența mijloacelor navale de care dispunea Marina Militară a impus rechiziționarea, transformarea și trecerea unor nave ale Serviciului Maritim Român (sau ale unor companii particulare de navigație) în subordinea Comandamentului Marinei Militare…
• 23 august-5 septembrie 1944: navele românești au fost dezarmate de sovietici și duse în porturile rusești din Marea Neagră…

[20] Stat european continental, stat riveran Mării Negre și al unei artere fluviale de importanță europeană – Dunărea, stat cu acces direct spre centrul Europei…

[21] Misiunile care conturau esența doctrinei navale românești la sfârșitul anilor’80 ai secolului al XX-lea: apărarea comunicațiilor maritime și fluviale proprii, asigurarea ieșirii României la mare; exercitarea drepturilor legitime ale statului român în Zona Economică Exclusivă; lovirea comunicațiilor maritime ale inamicului; interzicerea debarcării desantului maritim; participarea la apărarea Dobrogei; sprijinirea Forțelor Terestre care acționează pe litoral sau de-a lungul fluviului Dunărea…

[22] Forțele Navale Române s-au implicat în Programul „Partnership for Peace” (Parteneriatul pentru Pace)…

[23] Menite să prefigureze transformările majore care trebuiau realizate în Forțele Navale, vizaseră, pentru început, adaptarea conceptelor și structurilor la cerințele impuse de Parteneriatul pentru Pace; totodată, s-au identificat și au fost evaluate obiectivele de interoperabilitate care să contribuie la compatibilizarea structurală, tehnică și acțională a Forțelor Navale românești cu ale celor din Alianța Nord-Atlantică…

[24] Atunci când erau definite obiectivele integrării Armatei României și implicit, ale Forțelor Navale în cadrul Alianței Nord-Atlantice…