Orientul Mijlociu. Câteva întrebări… Analiză (II): Nicolae Tomescu
Publicat de Nicolae Tomescu, 30 aprilie 2017, 06:00
Revendicări teritoriale
Născut din dezmembrarea Imperiului Otoman, statul irakian nu s‑a împăcat niciodată cu frontierele impuse lui la sfârşitul Primului Război Mondial. Saddam Hussein mai puţin decât predecesorii săi…
Cinci zile după invazia din 1990, preşedintele irakian justificase acţiunea sa violentă în termeni care nu surprindeau pe nimeni: „Intervenţia în Kuweit a permis să se pună capăt unui partaj colonial care oferise prosperitate unei minorităţi şi lăsa majoritatea în afara bogăţiei”. Bogăţiile, dobândite, după opinia lui Saddam, pe calea injustiţiei, erau constituite mai ales din cei 10.000 de barili de petrol pe care kuweitienii îi extrăgeau zilnic din câmpul petrolier Rumalia (a nu se confunda cu Rumelia – fost ansamblu de teritorii ale Imperiului Otoman cuprinzând Grecia, Albania, Bulgaria şi o mare parte din actuala Iugoslavie) un rezervor de aur negru aparţinând, în principiu, Irakului, dar al cărui punct sudic se prelungeşte pe teritoriul kuweitian.
În 1980, dorinţa irakienilor de a se restabili suveranitatea totală asupra principalei căi de acces în Golf[1] i‑a antrenat într‑un război (sinucigaş) împotriva Iranului. Zece ani mai târziu, Saddam Hussein a şarjat în chestiunea insulelor Warba şi Bubijan[2]. La 26 februarie 1990, regele Hussein al Iordaniei vizita capitala Kuweitului pentru a‑l întâlni pe emirul Jaber. Suveranul haşemit transmitea propunerea aparţinând lui Saddam Hussein; conform logicii acestei propuneri, Irakul urma să primească din partea Kuweitului mica insulă inundabilă a Warbei şi marea insulă protejată Bubyan. Emirul a refuzat să ia în considerare „oferta”, iar Bagdadul a refuzat să recunoască, în contrapartidă, independenţa Kuweitului[3], ca de altfel şi intangibilitatea frontierelor între cele două ţări.
Odată conturat pericolul unui conflict armat între cele două state (detectabil, în forme diferite, după anul l922) şi ca urmare a constituirii Irakului, frontierele regiunii au fost redesenate grosier. Bagdadul nu le‑a respectat niciodată. Din 1961, Irakul a fost tentat – pentru întâia oară – să regleze disputa, prin apel la forţă. Justificând pretenţiile sale teritoriale, Saddam Hussein invocase perioada în care Kuweitul se găsea încorporat provinciei otomane Basra, teritoriul irakian de astăzi. Familia Sabah domneşte peste ceea ce reprezintă în actualitate emiratul, anul de referinţă fiind 1756. Aflată mai întâi în orbita turcilor, apoi în cea a britanicilor, „micuţa fortăreaţă”[4] a cunoscut o existenţă autonomă (1913). Irakul modern nu s‑a consacrat ca entitate teritorială decât atunci când francezii şi britanicii, învingătorii turcilor, s‑au decis să reunească sub aceeaşi autoritate, a lui Faisal Ier, vechile provincii otomane ale Bagdadului: Basra şi Mosul. Dacă Bagdadul este inima unui stat care se revendică din negura timpurilor, componentele sale actuale sunt la fel de artificiale ca şi cele ale Kuweitului…
*
Binele și Răul
Vineri, 12 aprilie 1991, agențiile internaționale de presă anunțau, pe temeiul reacțiilor diplomatice, că războiul a luat sfârșit în mod oficial. Irakul recunoștea documentul rezoluție elaborat de ONU, în care sugestia americană de rezolvare a problemelor „postbelice” devenise precumpănitoare.
Mulți simțeau nevoia să exclame, precum au făcut-o la finalul campaniei întreprinse de forța multinațională: „Binele a învins Răul!” Mi-am amintit însă, destul de repede (dovadă, Nicolae Tomescu, Războiul din Golf. Radiografie posibilă, Editura Majdahonda, București, 1998, 280 de pagini), că o astfel de exclamație trimite, prin consecința formulării și, mai ales, prin semnificațiile sale, la o „mică” doctrină. Cea avându-l creator pe Mani, supranumit Babilonianul. Jean Paul Guetny a văzut, primul, în rezumarea doctrinei lui Mani un gen de anticipare și derulare a conflictului din Golf. Începand cu 11 august 1990, Saddam Hussein nu a ezitat să apeleze la Jihad. Potrivit concepției sale, protagoniștii simbolizau: pe de o parte, Binele (credincioșii fervenți, adică musulmanii care îi susțineau politica), iar, de cealaltă parte, Răul (cu alte cuvinte, necredincioșii, infidelii, ateii, occidentalii și „trădătorii” arabi). Pe frontul credinței, George Bush nu a rămas dator. Dincolo de faptul că l-a taxat pe dictatorul irakian drept „al doilea Hitler, dublat de o natură anormală”, președintele S.U.A. proclamase ziua de 3 februarie „Ziua națională de rugăciune pentru triumful păcii”; afirmînd că „acționează de partea lui Dumnezeu” și vorbind despre războiul din Golf ca despre „o luptă dintre Bine și Rău”… Nu reprezintă declarația președintelui american o expresie a maniheismului, chiar dacă Bush simboliza puterea oarecum rațională, să spunem democratică și, în parte, umană? Responsabilii Washingtonului și media occidentale l-au comparat pe Saddam Hussein cu Hitler sau – țineți-vă respirația – cu Ceaușescu, etichetându-l drept „cel mai periculos om din lume”. Aș dori să nuanțez: occidentalii nu vor să recunoască faptul că aproape și-au ales „un nou Hitler”, furnizîndu-i armament. Sugestive mi s-au părut cuvintele sociologului Edgar Morin: „Asterixul irakian s-a hrănit cu poțiunea magică occidentală”.
Fără a fi adeptul logicii simplificatoare, se poate admite că fiecare parte aflată în conflict a folosit elemente ale maniheismului. Fiecare a dorit să convingă de faptul că se află de partea Binelui (binelui lor) împotriva Răului (răului celorlalți). Dacă, dintr-o anumită perspectivă, „Binele a învins Răul”, nu înseamnă că marile probleme ale Orientului Mijlociu au dispărut. Numeroase revendicări rămân nerezvolvate, insinuîndu-se ideea că nu ia sfârșit lupta pentru recunoaștere, voința de a-ți risca viața pentru un ideal. Unele fapte au pus în lumină îndrăzneala, curajul, idealismul, cele mai multe însă calculul economic, politico-strategic, militar. Un conflict la scară mare trebuie să implice state mari „prinse încă în angrenajul istoriei” (potrivit expresiei lui F. Fukuyama). Asemenea state au populat scena conflictului din Golf. De atunci, ele nu oferă decât dovezi firave că vor să iasă dintr-un registru istoric pentru a-și croi drum spre un altul[5] …
[1] Shatt al Arab.
[2] Care închid nordul Golfului, faţă în faţă cu portul irakian Oum al Qasr. Portul, controlat de kuweitieni, asigura accesul şi dezvoltarea în scopul dobândirii suveranităţii asupra acestor insule. Situaţie intolerabilă pentru Bagdad…
[3] Proclamată în 1963.
[4] Este traducerea cuvântului arab Koweït.
[5] Vezi Nicolae Tomescu, Principalele conflicte internaționale și lumea islamică, Iași, Editura Cermi, 2003.
