Olga Tudorache: „Fără talent nu ajungi la meseria de actor; fără disciplină, nu poţi să o practici”

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 octombrie 2021, 17:35

88… Nu cred că destinul este scris în cifre, dar, pentru Olga Tudorache (11 octombrie 1929/ Oituz județul Bacău–18 octombrie 2017/București) atunci s-a oprit „numărătoarea”[1]…

Nu a așteptat sfârșitul pentru a se retrage din viaţa publică[2] şi de pe scenă[3], acolo unde încântase generaţii întregi[4] cu talent[5], energie și disciplină[6]… Ea însăși personaj[7], a privit cu îngăduință către „Premiul Criticii” pentru „Cea mai bună actriţă”[8] a anului 1997, Premiul UNITER pentru „Cea mai bună actriţă”[9], „Diploma de popularitate” („Gala Premiilor” UNITER, 2002)[10], nu numai în virtutea crezului său[11]…

„Cel mai mare succes din viaţa mea, cel mai bun lucru pe care l-am făcut în viaţa mea este băiatul meu, pe care l-am avut cu actorul Cristea Avram[12]. Şi aici am avut noroc. Eu nici n-am ştiut când a trecut prin şcoală şi el a fost mereu şef de promoţie”…

[1] „Cu adâncă părere de rău, Spitalul Universitar de Urgenţă Elias anunţă trecerea în nefiinţă a celei care a fost o Mare Doamnă a Teatrului  Românesc, doamna Olga Tudorache. Dânsa s-a stins în linişte în Secţia de Terapie Intensivă a spitalului, în cursul nopţii dinspre 17 spre 18 octombrie 2017. Dumnezeu să o aibă în pază!” (transmiteau reprezentanţii Spitalului „Elias” printr-un comunicat de presă)…

[2] Cu sinceritatea și cu constanța cu care își făcuse un fel de profesiune de credință din a sta cât mai departe de ceremonii și ceremonial, de encomioane, de limba de lemn a elogiilor oficiale și publice; cu sinceritatea și constanța cu care își urmase drumul în teatru, întreținând o intensă, nemărturisită relație love-hate, lăsându-se provocată și, mai ales, provocându-l; cu sinceritatea și cu constanța prin care a stat departe de necruțătorul ochi public în afara scenei. Spunea, printre altele: „Generaţia de azi se deosebeşte mult de a mea. Tinerii de azi sunt grăbiţi să ajungă, să parvină, s-au născut cu telefon şi televizor, noi le-am descoperit târziu, eu am trecut prin trăsura cu cai, lampa cu gaz”…

[3] „Scena mi-a dat posibilitatea să exist în toată puterea mea” (Olga Tudorache)… A interpretat peste 70 de personaje de teatru, strălucind de fiecare dată… Maşa din „Cadavrul viu” (de Lev Tolstoi), „Antigona” din piesa lui Sofocle, Cleopatra din „Antoniu şi Cleopatra”, Regina din „Vulpile” (de Lillian Hellman), Ducesa de Gloucester din „Richard al II-lea”, Elena Domnişor din „Să nu-ţi faci prăvălie cu scară”, Beatrice din „Efectul razelor gamma asupra anemonelor” (de Paul Zindel), „Nebuna din Chaillot” (de Jean Girodoux), „Înaintea pensionării” (de Thomas Bernhardt) sunt câteva exemple… La 8 aprilie 2010, Olga Tudorache a jucat pentru a 250-a oară pe scena Teatrului „Naţional” din Bucureşti/rolul principal în spectacolul „Regina Mamă”…

Și în teatrul de televizune realizase la momentul acela compoziții remarcabile, care-i pun în evidență personalitatea greu de definit; elespectatorii o țin minte foarte bine din „Nuntă însângerată” și „Casa Bernardei Alba” (de F.G. Lorca), „Vlaicu Vodă” (de Al. Davila), „Neînțelegerea” (de A. Camus), „Galy Gay” (de B. Brecht), „Năpasta” (de I.L. Caragiale), „Macbeth” (de W. Shakespeare), „Hedda Gabler” (de H. Ibsen)…

Deși afirma: „Eu cred că sunt numai actriţă de teatru”, a jucat şi în filme – „Tudor” (1962), „Răzbunarea haiducilor” (1968), „Bietul Ioanide” (1979), „Vreau să ştiu de ce am aripi” (1983), „Domnişoara Aurica” (1986), „Tusea şi junghiul” (1990), „Doi haiduci şi o crâşmăriţă” (1992), „O vară de neuitat” (1993), „Faraon” (2004)…

[4] A absolvit, în 1951, Institutul de Teatru, devenit actriță profesionistă la Teatrul „Tineretului” din București (a jucat până în 1966, atunci când acesta fuziona cu Teatrul „Nottara”); la „Teatrul Mic” a rămas angajată până în 1978… Să nu uităm: a fost, din 1976, și conferenţiar universitar la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L.Caragiale”, catedra de actorie (profesor, din 1990); a plămădit şase promoţii de actori, până la pensionare (1997); retragerea efectivă din învăţământ a avut loc în anul 2000…

[5] „Se numără printre creatorii asociați, oriunde și oricând, numai cu superlative, într-o țară în care admirația, de orice fel, nu o întâlnești la fiecare colț de stradă. Portretul ei îți scapă printre amintiri personale, de spectator și telespectator, rememorări ale colegilor și studenților, informații din toaate sursele. Arta ei nu poate fi cuprinsă în nicio definiție, nu poate fi explicată și în niciun caz nu poate fi descrisă. Așa cum și-a dorit, în îndelung exersata ei modestie, actrița Olga Tudorache este undeva printre personajele ei. Dacă vrei s-o descoperi, poți să-i cauți urmele în memorie” (Dana Ionescu, „Olga Tudorache, povestea unei vieți”, în „Revista săptămânală de teatru. Numărul 424, 16-23 octombrie”).

[6] „Teatrul se învaţă văzând şi ascultând. Am început prin a fi un student dezorganizat şi dezordonat, dar cum nimeni nu s-a străduit să mă disciplineze, a trebuit să o fac singură. Şi am învăţat din ce în ce mai mult, în ce măsură trebuie să fii un fel de soldat în profesia noastră. Oricât de dezorganizat şi nepunctual ai fi, gongul e gong şi cortina e cortină şi când a bătut gongul tu trebuie să fii acolo”…

[7] „Teatrul este oglinda vremurilor (sau tiparul lor) – după cum sună, în diverse traduceri, celebrul citat shakespearian: actorii sunt cronica vie şi prescurtată a vremurilor” (conștientizase Olga Tudorache)… „Mă influenţează felul în care sunt eu construită, cum reacţionez vizavi de situaţii. Sunt acolo cu carnea, cu nervii mei. Nu cu biografia. Nu! Cine face treaba asta, să amestece biografia cu jocul, nu face actorie. Actorie înseamnă ca, în momentul în care rolul te reclamă, să intri în el”…

[8] Acordat de secţia română a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru (AICT)- Fundaţia „Teatrul XXI” (februarie 1998)…

[9] În cuprinsul „Galei Premiilor” UNITER (martie 1999)…

[10] Desigur, au fost alte premii şi distincţii: Premiul I pentru „interpretare” la Festivalul Naţional de Teatru (1969), Premiul revistei „Săptămâna”/pentru 25 de ani de activitate teatrală (1979), Premiul I la Festivalul dramaturgiei contemporane/Braşov (1986), Premiul special al juriului la „Gala dramaturgiei româneşti actuale” (Timişoara, 1987), Diploma de onoare la Festivalul de Dramaturgie Contemporană (Braşov, decembrie 1997), Premiul Fundaţiei „Tofan” pentru „Cea mai importantă personalitate teatrală” a anului 1997 (decembrie 1997), Ordinul Naţional „Steaua României” în grad de Mare Ofiţer/acordat de Preşedintele României (2000), Titlul de „Cetăţean de onoare” al Municipiului Bucureşti (2001), „Vârsta de Aur-Premiul special”, distincţie a Ministerului Culturii şi Cultelor (2001), Trofeul Festivalului Naţional de Teatru „I.L.Caragiale” (2004)…

[11] „În meseria noastră învăţăm veşnic. Actorul, chiar dacă nu are la activul său o carieră îndelungată, trebuie să se simtă mereu ca la primul rol, să aibă starea de spirit a unui ucenic”…

[12] Căsătoria cu Cristea Avram a durat până în 1966, atunci când bărbatul (oricum, nemulțumit că i se atribuiau roluri de „june-prim”, nu dintre cele de profunzime) s-a îndrăgostit de Marina Vlady, venită în România pentru a filmă în coproducția româno-franceză „Steaua fără nume” (1966); Cristea Avram a părăsit țara pentru noua sa dragoste, însă povestea lor de iubire nu a durat; a fost părăsit, s-a mutat din Franța  în Italia, unde a murit, în 1989, de cancer…