Fila de calendar: ianuarie 1821, declanșarea mișcării conduse de Tudor Vladimirescu…

Publicat de Nicolae Tomescu, 23 ianuarie 2019, 00:01

Tudor Vladimirescu s-a născut în jurul anului 1780 – satul Vladimir (judeţul Gorj), dintr-o familie de moşneni; „a învăţat carte şi limba greacă” în casa boierului Ioan Glogoveanu, care voia să-şi facă din isteţul băiat’ un bun administrator de moşie şi care l-a întrebuinţat în afacerile de negoţ, îndeosebi la exportul de vite; are prilejul să facă mai multe călătorii în Transilvania, unde Glogoveanu exportase până la 2.000 de capete de vite iar din agoniseală a făcut comerţ pe cont propriu.

La 18 ani, Tudor a intrat în rândurile pandurilor (corp de oaste neregulat, adaptat hărțuirii inamicului), după datina ținutului în care se născuse; pandurii constituiau o categorie privilegiată în mijlocul ţărănimii oltene şi se bucurau de scutire de impozite, de alte facilități; faptul de a fi făcut parte din acest corp avea să fie decisiv pentru cariera lui Tudor Vladimirescu.

În 1806 a fost numit vătaf de plai la Cloşani (administrator al unui district de munte), ceea ce l-a pus în legătură cu căimăcămia Craiovei şi l-a făcut cunoscut în cercurile largi ale Olteniei. Cu mici întreruperi, Tudor va păstra funcția până la sfârşitul anului 1820, când va fi chemat la Bucureşti. În timpul vătăşiei sale, Tudor s-a îndeletnicit şi cu activități comerciale (cereale, vite, peşte sărat, ceară – cu turcii din Ada-Kale, cu negustorii de la Orşova şi Craiova), cu arendăşia şi cu morăritul. Tudor a devenit membru al clasei mijlocii în formare, interesată în abolirea relaţiilor feudale, a venit în contact cu toate păturile sociale din Oltenia, a cunoscut formele de exploatare şi de asuprire ale stăpânirii boiereşti şi turco-fanariote, a experimentat, pe propia-i piele, năpăstuirile, stoarcerile, nedreptăţile.

În 1807, el a condus corpul de volintiri care avea să lupte până la sfârşitul războiului în detaşamentul generalului Isaiev. Pentru vitejia şi talentul său militar, Tudor a fost numit „comandir”, ajungând să comande cea mai mare parte a corpului de panduri. S-a distins în luptele de la Cerneţi, Rahova, Negotin şi Cladova prin curaj, iniţiativă, însufleţire. Comandanţii ruşi au lăudat (l-au dat ca exemplu) promptitudinea şi succesul cu care Tudor şi-a îndeplinit toate misiunile, „ca cel mai bun ofiţer”, disciplina trupelor sale. Pentru fapte a fost înaintat porucic (locotenent), decorat cu ordinul „Sfântul Vladimir” cu spade şi recompensat cu un inel de aur, având gravate iniţialele ţarului; distincţiile i-au asigurat protecţia consulului Rusiei şi calitatea de sudit (protejat) rus; respectiva calitate şi prevederile tratatului de la Bucureşti (1812) l-au apărat de răzbunarea turcilor. În 1814, pentru a lichida moştenirea soţiei lui N. Glogoveanu, care murise la Viena, şi pentru a-i aduce în ţară fetiţa, Tudor a făcut o călătorie în capitala Austriei, în perioada congresului de pace (14 iunie-26 decembrie 1814). Cunoscător al limbilor germană şi greacă, Tudor a urmărit problemele politice care se dezbăteau în presă.

Întors în ţară la începutul anului 1815, află cum garnizoana otomană din Ada-Kale – adalâii – prădase Oltenia (distruseseră şi gospodăria lui de la Cerneţi). „Hoţomanii de la Ada-Kale au prăpădit lumea du pe la noi”, scrie Tudor lui Glogoveanu; „şi de la mine şi de la dumneata au luat toate bucatele şi tot ce au găsit; încă şi pe oameni i-au pedepsit tare. Cerneţu l-au ars tot”. Trupele trimise de Poartă să cureţe Oltenia de adalâi au pricinuit pagube şi mai mari. Aceste întâmplări au reprezentat, pentru Tudor Vladimirescu, un soi de concretizare a nenorocirilor ţării în propria sa nenorocire, l-au făcut să înţeleagă una din cauzele relelor ţării: dominaţia otomană. „Apoi din nechivernisirea stăpânilor României vezi câtă prăpădenie ni se pricinueşte!… Nu s-ar fi putut iconomisi ca să nu să fie făcut această prăpădenie? O stăpânire cu aşa ţară mare în mâini şi un lucru de nimic n-au putut popri, ci ne lăsară de ne prăpădirăm şi ne stinsărăm de tot! Adalâii au început a lua şi robi oameni, spre mai mare bătaie de joc!” Sentimentul de revoltă se transformă deja în hotărâre de răzbunare: „Ci vor lua plată dumnezăiască!”. Tudor izbutise să se ridice în rang şi să strângă o avere apreciabilă pentru condiţia lui. Incursiunea unei bande de adalâi a distrus, într-o singură zi – nu în timp de război, ci în timp de pace – agoniseala mai multor ani, iar așa-numita protecție rusă nu-l ajutase cu nimic.

Împotriva năpăstuirilor, Tudor s-a adresat justiţiei. Ispravnicul judeţului Mehedinţi, Nicolae Glogoveanu, căruia Tudor îi adusese atâtea servicii, i-a călcat, într-un rând, moşia – ca să-i dărâme moara. Oamenii care nu ştiau ce însemna pentru un moşnean o călcare de hotar l-au numit „răzăş iubitor de şicane”. Experienţa l-a atins în modul cel mai dureros şi l-a îndârjit. Contactul zilnic cu o administraţie coruptă şi cu o justiţie venală aduce la exasperare temperamentul său vulcanic şi susceptibil de acțiune, dă expresiilor sale o notă de amărăciune şi de revoltă. Astfel, coborând scările clădirii divanului domnesc, unde pierduse procesul cu Nicolae Glogoveanu, Tudor i-a ameninţat pe boieri cu degetul, zicând: „Pe unde pun azi cocoanele voastre panglicile, vor pune într-o zi oltenii mei curelele opinicilor”. Tudor ar fi declarat episcopului de Argeş, Ilarion: „De-oi trăi, voi face douăsprezece perechi de opinci din pielea a doisprezece boieri divaniţi”. În 1821, vorbind cu Ilarion despre boierii care se angajaseră în lupta împotriva stăpânirii otomane şi au fugit apoi la Braşov, a izbucnit: „Ii voi scurta de o palmă, pe câţi sunt boieri divaniţi; îi voi „umplea apoi cu paie şi-i voi trimite plocon din partea ţării la curţile împărăteşti, unde or să fie negreşit puşi la muzeu; căci acolo e locul lor, lângă hiarele sălbatece”.

*

Ţelurile de la 1821 au fost consemnate în diferite acte, începând cu Proclamaţia de la Padeş şi Scrisoarea către Poartă „Cererile norodului românesc” din 23 ianuarie/4 februarie 1821, continuând cu Proclamaţiile din 16/28 martie, 20 martie/1 aprilie, al doilea „arzmagzar” către Poartă din 27 martie/8 aprilie şi alte scrisori şi declaraţii ale lui Vladimirescu. Se urmărea realizarea, în etape succesive, a unor măsuri care să asigure instituirea unei noi ordini sociale şi politice şi să asigure accesul ţării la un statut de mai largă independenţă. În cuprinsul „Cererilor norodului românesc” (un document care trebuia să devină germenele unei constituţii româneşti), se proclama că „în folosul a toată obştea” să fie instaurată o viaţă politică şi administrativă românească, (prin eliminarea elementului fanariot), „Cererile…” urmând să fie întărite cu jurămât, recunoscute de sultan şi garantate de Austria şi Rusia. „Cererile…” prevedeau şi o reformă a justiţiei, prin desfiinţarea „legiuirii lui Caragea”, care nu era făcută „cu voinţa a tot norodul”. Învăţământul trebuia să cuprindă întreg „tineretul naţiunii roe”, indiferent de originea socială, trebuia să devină treptat obligatoriu şi gratuit. Problemele fiscale formau un capitol aparte, urmând să fie puse pe baze noi, prin desfiinţarea vămilor interne şi reducerea taxelor vamale de import-export, măsuri care ar fi trebuit să impulsioneze viaţa economică.

Deşi înfrântă prin intervenţia armatelor otomane, mișcarea din 1821 a reuşit să determine sfârşitul epocii fanariote prin restabilirea domniilor pământene, lucru care a dus la înlăturarea gravelor prejudicii aduse de Poartă statutului de autonomie a celor două Ţări Române. Totodată, revoluţia a consolidat ceea ce Nicolae Bălcescu va denumi mai târziu ca fiind „Partida Naţională”…

*

Toţi contemporanii care l-au cunoscut au relevat caracterul său sumbru, posomorât şi aspru. Vorba lui era scurtă, poruncitoare, elocventă. Toată înfăţişarea lui avea „un aer de comandir”. Pe cât de puţin era respectat şi temut Ipsilanti, de soldaţii săi, pe atât se bucura Tudor de prețuirea și frica supușilor săi. Zilot Românul a prins toate aceste trăsături într-o frază: „Cu adevărat avea omul şi duh firesc, şi vorba lui puţină, şi totdeauna pe gânduri; şi când îl frigea cărbunele ce-l avea ascuns în inimă scăpa câte o vorbă desperată asupra tiraniei”. Iată însuşirile pe care Tudor avea să le pună în serviciul misiunii sale revoluţionare: o minte ageră şi o largă experienţă a oamenilor, o voinţă dârză şi o ambiţie puternică, un dar natural de comandant şi hotărârea de-a merge până la capăt. Clipa în care a ridicat steagul pentru cucerirea „drepturilor patriei” (ultima nu era „tagma jefuitorilor”, ci poporul, cu al cărui „sânge s-au hrănit şi s-au poleit tot neamul boieresc”), desemnase și momentul în care s-a îmbrăcat „cu cămaşa morţii”. Un contemporan care l-a văzut și a stat de vorbă cu Tudor Vladimirescu, fără să-i fie prieten sau admirator, ni-l descrie astfel: „Om de statură mai înalt decât de mijloc, talia bine proporționată, față blondă, mustața galbenă, părul castaniu, obrazul mai mult rotund decât oval, nici prea durduliu, nici prea slab, cu o mică bărbie, om nu urât; sta drept, țanțoș, vorbă brevă(scurtă), răstită și destul de elocventă, aier de comandant; pe atunci, când l-am cunoscut, să fi avut 40 de ani (în pragul mișcării de la 1821)… Netăgăduit că era un om de inimă. Cine știe ce ar fi fost într-o altă sferă, într-o altă epocă, cu spiritul mai cultivat un asemenea om! Avea stofă de om mare, dar timpul, locul și mijloacele i-au lipsit”…