In Memoriam William Golding
Publicat de Nicolae Tomescu, 18 septembrie 2020, 16:40
WILLIAM GOLDING (19 septembrie 1911 /născut în St. Columb Minor/Cornwall, Regatul Unit – 19 iunie 1993/Perranarworthal, lângă Falmouth, Cornwall) scria povestiri încă de la vârsta de şapte ani.
A urmat „Grammar School” din Marlborough/Wiltshire; în 1930, s-a înscris la Oxford University („Brasenose College”), unde a studiat, mai întâi, ştiinţele naturii, iar, din 1932, literatura engleză, luându-şi licenţa în 1935…
După o perioadă în care a experimentat războiul, îmbrățișează cumplitul gând că nu există un concept al fiinţei inocente; faptul a fost resimţit, deopotrivă, în tema creaţiei: răul se manifestă și prin oameni aflați la vârste fragede… Romanul Lord of the flies[1], devenit un clasic al secolului al XX-lea, continuă să reverbereze așa cum rareori s-a întâlnit în istoria literaturii[2]…
Un grup de copii scapă din catastrofa prăbușirii unui avion; încearcă să înțeleagă supraviețuirea pe o insulă pustie din mijlocul Pacificului; ar putea fi aventura vieții lor, o nouă robinsoniadă departe de adulți și de regulile acestora, dar totul se transformă într-un coșmar; ura ia locul inocenței, crima devine suverană peste o lume care nu își recunoaște boala și rătăcește busola. Parabolă care ne oferă răspunsul crud și realist la întrebarea: este libertatea (absolută) calea către Paradis? Protagonistul, pe nume Ralph[3], pare cel mai viteaz dintre copii; împreună cu cel poreclit „Piggy”, reunesc membrii zborului şi îşi fac planuri pentru salvare. Liderul „cercetaşilor” (re)simte concurenţa, îşi face propria echipă de vânătoare, iar mărul discordiei, precum în oricare altă haită, se confundă cu postul de şef; se dovedește neîndestulător să ai o cochilie (proiectată, inițial, pentru a fi un fel de microfon). Singurătatea şi, totodată, libertatea desăvârşită înfiripă sâmburele malefic în sufletele tinerilor (se despart în două tabere): dacă scopul lui Ralph este de a ţine focul aprins, lui Jack i se pare sublim să vânezi. Puştii se sălbăticesc şi totul scapă de sub control, germenii malefici îi fac să se lupte între ei, până ce se produc accidente. Vieţile a doi dintre ei nu sunt suficiente, prada cea mare este Ralph însuşi. La o analiză posibilă, şirul acţiunilor urmează un mit sau, mai bine zis, o amprentă a mai multora combinate, de la prăbuşirea în abis, până la bezna inimii omeneşti. Pe această cale, iluminează şi condiţia lumii actuale, ce devine, printre rânduri, o artă narativă extrem de realistă. Se răstoarnă iluzia pe care toți adulții o trăiesc, în legătură cu universul pur și inocent al copiilor[4]. Bunătatea, empatia, mila, simțul pentru dreptate, valorile morale ș.a. sunt modelări ale caracterului uman asimilate de individ și, mai ales, impuse de grup. Dacă nu există încorsetări, în condițiile în care copiii sunt guverați de copii, iese la iveală caracterul necontrolat al individului[5], se reface drumul, grotesc, al celor fără de principii, renunţându-se la trăsături care includ simţul răspunderii[6]…
Au urmat alte 11 romane și două volume de eseuri, tratând, toate, aceeași temă… În 1983, WILLIAM GOLDING a primit Premiul „Nobel” pentru literatură; în discursul de recepție, se arăta uimit de obstinația cu care oamenii caută semnele deznădejdii lăsate, chipurile, de el însuși, în propria-i operă: „Nu mă simt deloc deznădăjduit”. Paradoxul exprimă luciditatea și îmi amintește de eminescianul „Lumea-i așa cum este și ca dânsa suntem noi!”…
https://youtu.be/QnCn2VTzY90
[1] Într-o traducere discutabilă, Impăratul muștelor… Metafora folosește ca pretext una dintre secvenţele textului în care Simon, independent şi perspicace, ia contact cu spiritul insulei devastate de gloata copiilor, aflată, permanent, la confluenţa dintre furie, teamă, revoltă…
[2] Transpunerea cinematografică a romanului, din 1963, aparține regizorului Peter Brook…
„Împăratul muştelor” a intrat pe lista de lectură obligatorie a elevilor americani, drept model pentru conştiinţa omului modern care se confruntă cu vicisitudinile realităţii. Lectura pare facilă, cu un stil uşor ludic, copilăresc, însă, în esenţă, tare şi înspăimântător. Sfatul recenzorului este de a reflecta asupra oricărui discurs, oricărei descrieri neobişnuite, acolo regăsești stropul de realitate ce frământă mintea, ritualurile din spatele maleficului şi al Lordului. Nu se dezvăluie ca un roman ușor de digerat, deși îl poți citi, lejer, în câteva ore. Acțiunea nu e deloc complicată, Golding nu este vreun Nabokov (în sensul în care nu abundă metaforele)…
[3] Ralph, având o minte mai deschisă, dintr-o dorinţă de organizare naturală, propune soluţii pentru conviețuire şi posibilităţi de salvare; astfel am interpretat construirea adăposturilor, desemnarea grupului de vânători (de sub conducerea lui Jack), desemnarea unor reguli conform cărora aveau să trăiască, nu în ultimul rând, prefigurarea celui mai important element – pornirea focului al cărui fum avea să cheme vapoarele ce ar fi trecut pe lângă insulă; face toate aceste lucruri după ce a fost ales şef, în urma unui vot liber. Dar, aşa cum se întâmplă în toate situaţiile, setea de putere a lui Jack îl îndeamnă să instige la revoltă, tocmai pentru a-şi creea propriul său „trib” (preocupat de vânătoare)… Cât despre Piggy, acesta pare un copil dezavantajat de aspectul fizic, înzestrat însă cu o mare capacitate de gândire, aflat aproape întodeauna în spatele acţiunilor lui Ralph; un personaj aflat undeva la limita mai multor categorii; deşi avantajat de minte, din punct de vedere fizic nu are nicio şansă pe drumul supravieţuirii: poartă ochelari, suferă de astmă, cântărește destul cât să îi fie încetinit mersul…
[4] Să nu uităm că William Golding a avut experiența războiului; de aici, modificarea perspectivei asupra vieții și a naturii umane; condiția umană se câștigă, nu este intrisec obținută prin naștere. De asemenea, Golding s-a jucat cu simbolul focului: rațiune/salvare/distrugere…
[5] Copiii, izolați pe o insulă pustie, conturează reprezentarea unei societăți umane în absența „Ochiului” care să înregistreze și să „taxeze”. Cartea nu tratează războiul și nu se referă, neapărat, la răutate, ci este despre natura umană…
[6] Devastator este faptul că „inocenții” ajung să apeleze la luptă, la ambuscade, la crimă. Alegoria asupra unei situaţii-limită, Lord of the flies poate fi interpretată și ca istoria inversă a omului preistoric, de aici percepția unora despre „romanul trist, cu accente definitive asupra destinului şi istoriei”…
