Nicolae Bălcescu: „O naţie nu se poate mântui decât prin sine însăşi”…

Publicat de Nicolae Tomescu, 15 noiembrie 2019, 20:40

A fost al patrulea copil al soţilor Barbu Petrescu şi Zinca Bălcescu, născându-se la 29 iunie 1819. Costache, Maria, Sevastiţa, Nicolae şi Barbu au adoptat numele de familie al mamei, păstrat de aceasta şi după căsătorie. Părinţii lui Nicolae Bălcescu făceau parte din mica boierime munteană, având în posesie, la data căsătoriei (1811), jumătate din moşia Bălceşti – pe Topolog (județul Argeş), 12 pogoane de vie pe Valea Orliţei, precum şi case în mahalaua Mântuleasa din Bucureşti. La moartea lui Barbu Petrescu, în 1825, familia Bălcescu avea o situaţie materială dificilă, mama lui Nicolae Bălcescu fiind nevoită să se judece pentru recuperarea unor datorii. Din nefericire, cu toată străduinţa sa, doar o mică parte din sume au fost recuperate (debitorii săi erau boieri aflaţi pe o treaptă socială superioară).

Nicolae Bălcescu, preocupat, în permanență, de studiu (în special pentru istoria românilor, preocupare păstrată pe tot parcursul vieţii), absolvind – în anul 1835 –, prestigiosul Colegiu „Sfântul Sava”, şi-a depus (la 13 iunie 1838) cererea de a fi primit în cadrul armatei, fiind repartizat escadronului 3 cavalerie cu gradul de iuncăr. Pe lângă pregătirea militară aferentă gradului, Nicolae Bălcescu s-a implicat şi în pregătirea şcolară a soldaţilor. Timp de mai bine de două luni, un număr de 63 de ostaşi, repartizaţi în 3 clase în funcţie de nivelul lor de cunoştinţe, au fost instruiţi la citire şi geografie de către marele revoluționar. Cariera militară a lui Nicolae Bălcescu a luat sfârşit în anul 1840, când a fost arestat de autorităţi, fiind acuzat de implicare în conjuraţia condusă de Dimitrie Filipescu. Îndreptată împotriva domnitorului Alexandru Ghica (1834-1842), mişcarea din 1840 îşi propunea adoptarea unei constituţii, independenţa ţării şi rezolvarea problemei agrare prin împroprietărirea ţăranilor. Fiind considerat minor (el a declarat la cercetări şi proces că era în vârstă de 19 ani), Bălcescu a fost osândit la 3 ani de detenţie la mănăstirea Mărgineni. După efectuarea unui an din sentinţă, a fost graţiat de către domnitorul Alexandru Ghica printr-un ofis datat 18 aprilie 1842. Din cauza condiţiilor insalubre de detenţie, sănătatea sa i-a fost iremediabil afectată.

Încă din 1843, inima tânărului revoluţionar este cucerită de către Alexandra Florescu, cunoscută mai mult sub diminutivul de „Luxiţa”. Cu trei ani mai mare decât Bălcescu, tânăra era al treilea dintre cei zece copii ai marelui agă Iordache Florescu; trecuse printr-o căsnicie nefericită, şi de scurtă durată, cu un ofiţer rus (Filip Krijanovski). Posibil ca din frumoasa poveste de dragoste a celor doi tineri să se fi născut, în mai 1848, Bonifaciu Florescu.

În 1848, ţine în locuinţa sa (de la Paris) o întrunire a revoluţionarilor români, în care se decide declanşarea revoluţiei în ţară şi se redactează programul revoluţionar

După ce a fost martor al evenimentelor revoluţionare din capitala Franţei, Nicolae Bălcescu s-a reîntors în ţară şi a participat, alături de alţi membri ai organizaţiei „Frăţia”, la declanşarea revoluţiei din Ţara Românească. Co-autor (alături de Ion Heliade Rădulescu) al documentului „Proclamaţia de la Islaz”, a deţinut conducerea Secretariatului de stat în cadrul guvernului provizoriu. În calitate de secretar al guvernului a organizat, după model francez, serviciul de propagandă revoluţionară – alcătuit din comisari, reprezentaţi extraordinari ai guvernului în teritoriu. După înăbuşirea revoluţiei din Ţara Românească, Bălcescu sprijină încheierea unui acord între revoluţionarii magiari şi cei transilvăneni; „Proiectul de pacificare” a fost semnat la 2 iulie 1849, prea târziu pentru a putea evita înfrângerea armatei maghaire de către trupele ţariste şi habsburgice.

În 1849 a înfiinţat „Asociaţia română pentru emigraţie” (la Paris, în Île-de-France), împreună cu Ion Ghica.

În 1851, a înfiinţat (împreună cu C. A. Rosetti) „Junimea română”, societate politică şi culturală a tinerilor studenţi români din Paris.

*

A trăit şi a murit ca un revoluţionar. El ţine firul din care se desface ghemul existenţei noastre ca naţiune independentă – obsesia unică a vieţii sale. În plin romantism, Bălcescu dădea glas patetic patriotismului său. Îi scria lui Ghica, pe care-l cunoscuse pe când era licean la Sfântul Sava: «Ghica, iubite Ghica, îngenunche şi mulţumeşte lui Dunmezeu, patria noastră se va mântui.» La capătul unei întâlniri cu Alecsandri, îi spunea acestuia: «Plec de aice cu sufletul plin de convingere că ne va ajuta Dunmezeu a ridica naţia română până la rangul ce i se cuvine între celelalte mari neamuri ale lumii. Adio! sunt fericit!»… Păstrează nota ro­mantică şi în paginile cărţii sale de istorie Românii supt Mihai-Voivod Viteazul (1849): «Deschid sfânta carte unde se află înscrisă glo­ria României, ca să pun înaintea ochilor fiilor ei câteva pagini din viaţa eroică a părinţilor lor.» ; sau: «Pe culmea cea mai înaltă a munţilor Carpaţi, se întinde o ţară mândră şi binecuvântată între toate ţările semănate de Domnul pe pământ.»

La Paris, unde ajunge din Italia, adună documente despre Mihai Viteazul. Publicase, în 1844, Puterea armată şi arta militară de la întemeierea Principatului Valahiei până acum, în care proiecta pentru români caracterul de eroi luptători care se acoperă de glorie. Se află la Paris atunci când izbucneşte revoluţia de la 1848 şi smulge o bucată de catifea din tronul lui Louis-Philippe. Este «minunata revoluţie ce va schimba faţa lumii », scrie. Ştie că pentru români se deschide o pagină nouă a istoriei. «România va fi iubita noastră», îl încredinţează pe Alecsandri.

După ce exaltă vocaţia eroică a românilor prin fapte de arme, Bălcescu îşi ilustrează poporul prin alte calităţi care îi marchează viaţa. Acestea pretind, alături de pasiune, o minte ascuţită, pre­zentă în tot ce întreprinde. Iar el este conspirator, diplomat şi om politic. La acea vreme înfloreau societăţile secrete. Modelele – în special cele italiene, cu carbonarii lor – nu lipseau. Se spune că societatea secretă „Frăţia” a fost pusă la cale de Bălcescu, Ghica şi Tell, care şi-au jurat credinţă la „un cules de vii”. Masoneria, aflată în fruntea luptei antinobiliare, ţesea relaţii în toată Europa, legându-i pe revoluţionari de persoane cu autoritate mergând până la împăratul Franţei, Napoleon al IlI-lea, viitor membru al lojii în care se va afla şi Cuza. O lume cu totul secretă le oferea con­spiratorilor pentru libertate ocrotire şi sprijin ocult.

În activitatea diplomatică, Bălcescu era mereu prezent. Face parte din deputăţia care duce la Poarta Otomană un proiect de Constituţie. În Ungaria, discută cu Kossuth, «un om luminat şi foarte deosebit». Deplânge conflictul dintre unguri şi români, «un război barbar şi astfel cum nici în secolul de mijloc nu s-a urmat». La Budapesta se pronunţă pentru unirea celor două po­poare. Când Bem reuşeşte să-i învingă pe ruşi, întreţine speranţa că va veni, cu el şi cu armata lui, în Muntenia pentru a o eli­bera. ÎI întâlneşte pe Iancu în munţi şi stă o lună întreagă la el, într-o colibă din pădure. Visează la o mişcare de proporţii a naţionalităţilor care să înceapă cu o «societate secretă». La Londra, unde voia să-i înmâneze un memoriu lui Palmerston, urmăreşte realizarea confederaţiei democratice la români, unguri, polonezi, ruşi, boemi, slavi sudici şi turci. Este bolnav în acel an, 1850 – vechea sa tuberculoză se agravează. Încearcă să se refacă în Franţa, unde merge însoţit de sora sa, în 1851. Apoi, după ce i se refuză dreptul de a rămâne în ţară, ia drumul Italiei şi se opreşte la Palermo, unde moare în 1852.

Să nu-l uităm pe omul politic. Ne aflăm la Islaz, judeţul Romanaţi, unde se citeşte „Proclamaţia” alcătuită de Bălcescu şi de Ion Heliade-Rădulescu, prin care comitetul revoluţionar cere independenţa administrativă şi legislativă. Peste patru zile, după fuga donmitorului Bibescu, se constituie la Bucureşti „Guvernul Vremelnicesc”, avându-i ca membri pe mai vârstnicii Heliade- Rădulescu, Nicolae Golescu, Tell, Magheru, pe mai tinerii Rosetti, Al.G. Golescu şi I.C. Brătianu, iar ca secretar pe Bălcescu, care avea la această dată 29 de ani. Ce documente elaborează cei tineri şi ce decretează cei bătrâni în aceeaşi zi de 14 iunie în care se constituie guvernul? Conţinutul dosarului istoric este mai mult decât grăitor pentru maturitatea şi valoarea politică a celor care au lucrat la el: se înfiinţează steagul naţional trico­lor, cu deviza «Dreptate, frăţie»; sunt desfiinţate rangurile civile (boieria); se desfiinţează cenzura şi se afirmă dreptul fiecărui român de a vorbi, scrie şi tipări slobod; nesupunerea faţă de legi avea să fie pedepsită de tribunale; se înfiinţează garda naţională; sunt desfiinţate pedepsele cu bătaia şi cu moartea; sunt elibe­raţi deţinuţii politici, iar peste două zile se desfiinţează şi robia. Pentru moment, turcii recunosc doar o «Locotenenţă dom­nească» alcătuită din primii trei membri vârstnici ai guvernului iniţial şi acceptă o delegaţie din care fac parte şi cei patru tineri. Dar conspiraţia puterilor conservatoare (Turcia, Austria, Anglia şi Rusia) nu murise odată cu Congresul de la Viena, iar acum acestea erau obsedate de revoluţia naţionalităţilor. Au pus deci în mişcare toate resorturile pentru a o înăbuşi. Victoriile revoluţionarilor au avut viaţă scurtă. Guvernul s-a destrămat, iar oa­menii lui au luat din nou calea exilului.

Ce le transmite Bălcescu urmaşilor săi ? Un mesaj care cu­prinde ce a gândit şi întreprins el, victorii şi înfrângeri, experien­ţa unei vieţi închinate supravieţuirii, pentru ca ea să fie cercetată şi folosită cât memoria nu se stinge, adică peste secole. La Băl­cescu, dominantă este iubirea de naţiune. Ea înseamnă pentru el dăruirea totală. Obiectivul lui este ridicarea naţiunii în civi­lizaţia universală şi în cultura proprie. Ţinta revoluţiei este unică şi clară: asupritorul. Acestuia trebuie să i se smulgă din mâini puterea abuzivă, el trebuie făcut să dispară. Pentru ceilalţi: prie­tenie şi solidaritate. Niciun cuvânt rău nu le-a fost adresat ve­cinilor – ei apar în formulele lui ca tovarăşi de suferinţă şi de speranţă. Deasupra eforturilor comune stă viziunea luminoasă a unui viitor de propăşire, îmbrăţişând naţiuni independente care-şi cultivă identitatea şi demnitatea, eliberate de umilinţa la care au fost supuse. Dacă nu a putut fi înfăptuitor, Bălcescu rămâne vizionarul unei realităţi palpabile şi realizabile. Credinţa în acest ideal nu l-a părăsit nicio clipă. Mesajul mai conţine o lecţie de preţ: un ideal viabil multiplică resursele celor care-l urmăresc. Ies la iveală calităţi şi priceperi pe toate planurile: vitejie ca la soldaţi, dibă­cie ca la diplomaţi, strategii clare ca la politicieni, tactici nebă­nuite ca la conspiratori, jertfa de sine ca la eroi. Bălcescu le-a trăit pe toate din plin. Astfel, îi asigură pe urmaşi că supravieţuirea lor va reuşi atunci când vor folosi numeroasele izvoare şi resurse pe care le vor pune în mişcare.

(fragmente din Mircea Malița, Strategii de supraviețuire în istoria poporului român. Cumințenia pământului, Cuvânt înainte de acad. Dan Berindei, Ediția a II-a, revăzută și adăugită, București, compania, 2012)…

*

Din ce în ce mai slăbit de agravarea bolii sale (ftizie), revoluţionarul paşoptist a dorit să-şi revadă ţara şi familia, dar cererea de revenire i-a fost refuzată de către domnitorul Barbu Ştirbei. În aceste condiţii, a reuşit, în august 1852, să ajungă la Nicopole, pe malul turcesc al Dunării şi să-şi revadă pentru ultima dată mama şi cele două surori.

În ziua de 16/29 noiembrie 1852, la ora 19:30, Nicolae Bălcescu a murit la hotelul „Trinacria” din Palermo. A doua zi, trupul i-a fost înmormântat în „cimitirul capucinilor”, fiind mutat mai târziu într-un osuar.

Cine vizitează astăzi Palermo şi întreabă de Mănăstirea Ca­pucinilor o poate găsi, împreună cu imensa sa colecţie de sche­lete. Capucinii, franciscani obsedaţi de moarte, ocrotesc relicvele începând cu cele regale. La Viena, ei păzesc rămăşiţele a 12 împăraţi şi 100 de arhiduci/prinţi din Casa de Austria. La Palermo, au adunat morţii dintre cei săraci şi fară morminte. S-a spus despre Bălcescu că a fost aruncat într-o groapă comună. Dar tot atât de plauzibil este ca el să fi ajuns la capucini. Aceştia ţin morţii ordonat, pe tăvi înguste, suprapuse, precum nişte cărţi aşezate într-o imensă bibliotecă. Doar că le lipsesc etichetele: ori n-au existat, fie s-au şters. Călugărul îi va expli­ca, răbdător, vizitatorului român: şi alţii l-au căutat pe „străin” acolo, regretă mult că nu-l poate identifica… Destul, însă, pentru a măsura distanţa dintre o existenţă eroică, strălucitoare şi un sfârşit tragic, înecat în ceaţă…