Aproape 1.000 de ani de la Marea Schismă…

Publicat de Nicolae Tomescu, 16 iulie 2017, 10:16

Marea Schismă, adică separarea canonică, întreruperea comuniunii liturgice dintre Biserica Romei (acum Biserica Romano-Catolică) și Bisericile patriarhiilor de la Constantinopol, Alexandria, Antiohia și Ierusalim (în prezent, Biserica Ortodoxă), ruptura definitivă a raporturilor formale, a avut loc în 1054.

Cauzele schismei se întind pe o perioadă îndelungată și nu au, ca sursă de proveniență, ca factor declanșator, doar pe patriarhul Mihail Kerularios al Constantinopolului și papa Leon al IX-lea – exponenții celor două Biserici (de Răsărit și de Apus) din timpul Marii Schisme. Primele semne au apărut încă de la Sinodul II Ecumenic[1], care s-a ținut la Constantinopol/în anul 381 d.Hr. Dezbinarea Imperiului Roman[2] a contribuit, deopotrivă, la dezbinarea din sânul Bisericii.

Cu timpul, pretenția episcopilor Romei de a fi mai mult de cât un „primus inter pares” s-a accentuat, ei începând să intervină în jurisdicțiile altor episcopi, îndeosebi cele din apus, care nu mai aparțineau Imperiului Roman. Și-au luat titlul de „Papă”, pentru a sublinia primatul lor în sânul Bisericii; primul episcop al Romei care a folosit acest termen pentru sine a fost Sfântul Siricius (384-399). Faptul că episcopii Romei au devenit și suverani temporali a agravat rivalitatea dintre ei și ceilalți primați din cadrul Pentarhiei[3]. În politica lor de a mări și a consolida stăpânirea temporală asupra unor întinse teritorii din Italia, episcopii Romei au invocat, drept argument ideologic, așa zisa Donatio Constantini („Donația lui Constantin”), prin care, pretindeau că le era dată în directă stăpânire o parte din vechiul imperiu roman[4].

În ceea ce privește chestiunile legate de dogmă, unitatea Bisericii a fost mult mai bine menținută în timp, o contribuție esențială având-o Sinoadele Ecumenice[5].

Un alt eveniment de natură politică, dar care a influențat negativ și unitatea Bisericii, a fost apariția unui nou imperiu creștin/cel carolingian[6]. Carol cel Mare, în calitatea sa de „Patricius Romanorum”, apoi de „Imperator renovati Imperii Romani” a încercat, de mai multe ori, să-și subordoneze politica externă a Bisericii de la Roma, chiar să controleze afacerile interne ale Bisericii[7].

În secolul al XI-lea, s-au acutizat tensiunile existente între Bisericile Răsăritene și cea Apuseană. În afară de unele interpretări dogmatice diferite, apăruseră dispute jurisdicționale în Balcani, sudul Italiei și Sicilia. În plus, cererea papilor de la Roma de a avea o autoritate mai mare asupra celorlalți patriarhi nu era acceptată de către aceștia, care îl considerau pe episcopul Romei doar ca pe un primus inter pares („primul între egali”). De asemenea, Patriarhul Constantinopolului Mihail Kerularios +intrase în dispută cu papa Leon al IX-lea pe tema practicilor diferite dintre cele două Biserici (cea Romană și cea Constantinopolitană), în special utilizarea azimei (pâine nedospită) la euharistie. Conflictul   s-a adâncit atunci când Biserica de la Roma a reușit să impună folosirea limbii latine la slujbele religioase printre creștinii normanzi din Sicilia. Mihail a reacționat obligând bisericile latinilor din Constantinopol să treacă la practicile religioase care erau uzitate în Biserica Răsăriteană[8].

În 1054, papa Leon al IX-lea a trimis, la Constantinopol, o delegație în frunte cu cardinalul Humbert de Silva Candida (însoțit de cancelarul papal Frederic de Lotharingia și de arhiepiscopul Petru de Amalfi) pentru a se confrunta, în mod oficial, cu patriarhul Mihail. Sosiți în aprilie 1054, delegații papei s-au simțit jigniți de primirea care li s-a făcut și au părăsit, brusc, palatul patriarhal, lăsând doar o scrisoare papală către Mihail Kerularios, scrisoare al cărei conținut l-a umplut de mânie pe ultimul. Apoi, Mihail a găsit sigiliile scrisorii ca fiind falsificate și acest fapt l-a motivat să nu mai ia în considerare nici scrisoarea, nici delegația papală. Refuzul patriarhului Mihail de a mai discuta cu delegația papală a dus la măsuri extreme. La 16 iulie 1054, cardinalul Humbert a depus o scrisoare de excomunicare pe altarul bisericii Sfânta Sofia din Constantinopol, scrisoare pe care el o avea deja pregătită, iar două zile mai târziu delegația papală a plecat în grabă la Roma. Papa Leon al IX-lea murise deja, pe 16 aprilie, scrisoarea de excomunicare nu era o bulă papală propriu-zisă, deoarece nu era semnată de către un papă. Ca măsură de represalii, patriarhul Mihail Kerularios a convocat sinodul, la 24 iulie 1054, chiar în Biserica Sfânta Sofia din Constantinopol, a rostit anatema asupra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert de Silva Candida și a celorlalți trimiși ai Romei, a ordonat eliminarea numelui papei din diptice, marcând astfel începutul oficial al Marii Schisme.

Aceasta a fost, practic, Marea Schismă. Unul dintre efectele imediate a fost că, drept consecință a rupturii cu Bizanţul, noul Papă, Nicolae al II-lea, singur în faţa normanzilor, îi acordă lui Robert Guiscard, în 1059, ducatul Calabriei şi Aculiei. A început, astfel, alianţa dintre Papalitate şi normanzi: papa obţinea sprijinul unui aliat puternic, iar normanzii recunoaşterea puterii lor în Italia. Ulterior, organizarea cruciadelor aduce cele două lumi în contact direct, ceea ce face ca diferenţele să fie percepute nu doar la nivel înalt, ci şi în rândurile populaţiei. În cele din urmă, anul 1204 – cucerirea Constantinopolului de către latini – a dus la ruptura definitivă dintre Occident şi Orient şi la naşterea unui sentiment general de ură faţă de latini în rândurile bizantinilor. Evenimentul de la 1054 a marcat toată istoria Bisericii Creştine şi a Europei. Acest eveniment a separat în timp statele catolice de cele ortodoxe, atât din punct de vedere teologic cât şi politic, conducând la cucerirea Bizanţului de căre tarei, în anul 1453. Au urmat apoi şi alte consecinţe negative, care au slăbit şi mai mult unitatea creştinilor.

Din punctul de vedere al dreptului canonic citit cu strictețe, se poate obiecta că „Marea Schismă” a reprezentat o excomunicare reciprocă a unor persoane, nicidecum a Bisericilor de Răsărit și de Apus. Iată de ce, În 1964, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului Athenagoras I s-a întâlnit cu Papa Paul al VI-lea, la Ierusalim; întâlnirea a dus la ridicarea reciprocă a bulelor de excomunicare care au dus la Marea Schismă din 1054, urmând apoi Declarația Comună Catolică-Ortodoxă din 1965, care a fost citită public, la 7 decembrie, simultan la o ședință publică la Conciliul Vatican II în Roma și într-o ceremonie specială la Constantinopol (Istanbul). Declarația nu a încheiat schisma, dar a arătat dorința de reconciliere dintre cele două biserici. Urmașul lui Athenagoras I, Dimitrie I al Constantinopolului, a primit vizita Papei Ioan Paul al II-lea (30 noiembrie 1979), împreună cu care a proclamat stabilirea dialogului oficial între Biserica Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică. De asemenea, în 1987, Dimitrie I a călătorit la Roma, unde a fost primit de Papa Ioan Paul al II-lea. Într-o ceremonie solemnă oficiată în Basilica Sf. Petru din Roma, cei doi înalți ierarhi au recitat în limba greacă Crezul Niceo-Constantinopolitan, în varianta sa originală, fără adaosul Filioque. În mai 1999, Ioan Paul al II-lea a fost primul papă care, după Marea Schismă, a vizitat o țară ortodoxă: România[9]…

[1] Un aspect controversat al acestui sinod a fost dat de Canonul III adoptat atunci, care plasa Constantinopolul drept al doilea scaun episcopal în cinstire între cele tradiționale. Atât Roma, cât și Alexandria au privit respectivul canon cu suspiciune, ambele Biserici temându-se de un joc de putere din partea Constantinopolului. În timp ce acesta din urmă se baza, în solicitarea unei poziții mai înalte, pe argumentul că era „Noua Romă”, Episcopul Romei considera că el, ca succesor al Sfântului Petru, primul dintre apostoli, trebuia să aibă întâietate…

[2] Teodosie cel Mare (a murit în 395), a fost ultimul împărat care a domnit peste un Imperiu Roman unit; după moartea sa, teritoriul a fost împărțit în două jumătăți, răsăriteană și apuseană, fiecare având propriul împărat… La sfârșitul secolului al V-lea, Imperiul Roman de Apus se dezintegrase sub presiunea triburilor germanice, în timp ce Imperiul Roman de Răsărit (bizantin) se bucura de o relativă stabilitate. Astfel, unitatea politică a Imperiului Roman a fost prima care a cedat; în timp, acest fapt și-a pus amprenta și asupra unității religioase…

[3] Începând cu secolul al IV-lea, Biserica a acordat un statut special unor episcopi, numiți, ulterior, patriarhi: episcopul Romei, episcopul Alexandriei și episcopul Antiohiei; lor li s-au alăturat episcopul Constantinopolului și episcopul Ierusalimului, confirmați în cadrul Sinodului al IV-lea Ecumenic de la Calcedon din 451; acești cinci întâistătători alcătuiau Pentarhia…

[4] Invocatul act al lui Constantin cel Mare, inexistent în realitate, a fost acceptat ca document valabil de către papalitate abia în anul 754, fiind folosit de Papa Ștefan al III-lea (752-757) pentru a justifica pretențiile teritoriale și jurisdicționale ale episcopului Romei. Ceva mai târziu, în 756, a avut loc așa-zisa „Donație a lui Pepin”, prin care unele teritorii italiene, inclusiv Ravenna, sunt cedate Papei de către regele francilor Pepin cel Scurt, formând astfel baza pentru constituirea viitoarelor State Papale. De jure, acest act nu avea valoare, teritoriile respective aparținând Imperiului Roman de Răsărit; de facto, actul a consfințit pierderea de către bizantini a Exarhatului de Ravenna, sub stăpânirea lor rămânând doar regiunile din sudul peninsulei italiene și, implicit, consolidarea stăpânirii temporale a papilor în centrul Italiei…

[5] De remarcat faptul că și la ultimul Sinod Ecumenic, ale cărui lucrări s-au desfășurat la Niceea în anul 787, reprezentanții papei Adrian I l-au sprijinit pe patriarhul Constantinopolului, Sfântul Tarasie Mărturisitorul, susținând condamnarea iconoclasmului ca fiind o erezie și restabilirea cultului sfintelor icoane…

[6] În anul 797, susținătorii Împărătesei Irina l-au detronat pe Constantin al VI-lea, declarând-o pe Irina unică împărăteasă. Papa Leon al III-lea nu a acceptat să o confirme pe Irina ca împărăteasă (pe motivul că aceasta era femeie); în schimb l-a încoronat la Roma pe regele francilor, Carol cel Mare (Charlemagne), ca împărat roman (25 decembrie 800); a fost momentul apariției celor două imperii creștine: Imperiul Roman de Răsărit (Bizanțul) și Sfântul Imperiu Roman (transformat mai apoi, în secolul al X-lea, în Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană)…

[7] Astfel, în anul 794, Carol cel Mare a convocat un sinod la Frankfurt pe Main, la care au participat episcopi din regatele controlate de el, precum și clerici din Britania și trimiși ai Papei Adrian I; sinodul marchează începuturile înstrăinării creștinismului apusean de predania apostolică și patristică a Ortodoxiei – unele din hotărârile celui de-al șaptelea Sinod Ecumenic sunt respinse (în principal datorită traducerii latinești greșite), iar articolul Filioque este introdus în Simbolul credinței…

[8] În corespondența care a urmat, pe această temă, între capii celor două Biserici, Papa Leon al IX-lea a evitat să-l numească pe Mihail Kerularios „Patriarh Ecumenic”, iar Mihail i s-a adresat papei Leon cu titulatura de „Frate” în loc de „Tată”. Mai târziu, Mihail Kerularios a încercat să medieze problemele ivite, dar Leon nu a vrut să facă nicio concesie…

[9] Întâmpinându-l, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Teoctist, declarase: „Al doilea mileniu de istorie creștină a început cu o vătămare dureroasă a unității Bisericii, dar sfârșitul acestui mileniu a văzut un angajament real pentru restaurarea unității creștine”. În declarația comună a Papei Ioan Paul al II-lea și a Patriarhului Teoctist, dată publicității la Vatican, se specifica: „Biserica Ortodoxă Română, centru de întâlnire și de schimburi între tradițiile bogate slave și bizantine ale Răsăritului, și Biserica Romei, care, în componența sa latină, exprima vocea occidentală a unicei Biserici a lui Hristos, trebuie să contribuie împreună la o misiune care caracterizează cel de al treilea mileniu. După expresia tradițională și așa de frumoasă, Bisericilor locale le place să se numească Biserici surori. Deschiderea spre această dimensiune înseamnă a colabora pentru a reda Europei etosul său cel mai profund și chipul său autentic uman”…