„Ţineţi minte cuvintele lui…” Delavrancea

Publicat de Nicolae Tomescu, 11 aprilie 2017, 06:00

Scriitor[1], orator[2], avocat[3], membru al Academiei Române[4], primar de Bucureşti[5],

Barbu Ștefănescu Delavrancea (11 aprilie 1858/București-29 aprilie 1918/Iași), nu rămâne doar (sau în primul rând) tatăl pianistei și scriitoarei Cella Delavrancea, precum și al Henrietei (Riri) Delavrancea, una dintre primele femei-arhitect din România,

ci este cunoscut publicului larg mai ales pentru trilogia sa istorică plină de un suflu romantic: Apus de soare (1909), Viforul (1910), Luceafărul (1910)…

Personajul (istoric)/Ștefan cel Mare– aşa cum a fost înţeles el în Apus de soare, domnitorul care se exprimă dincolo de mormânt şi dincolo de istorie, pentru a confirma comuniunea generaţiilor în spiritul „eternului ideal românesc”, imaginea personajului, imprimată conştiinţei publice, datorează unei piese de teatru scrise de Barbu Ștefănescu Delavrancea infinit mai mult decât oricărui document de epocă sau monografii savante. „Ţineţi minte cuvintele lui Ştefan, care v-a fost baci până la adânci bătâneţe… Că Moldova nu a fost a strămoşilor mei, n-a fost a mea şi nu este a voastră, ci a urmaşilor noştri, şi a urmaşilor urmaşilor noştri, în veacul vecilor” – sunt, de fapt, cuvintele marelui orator Delavrancea, nicidecum ale bătrânului domnitor. Imaginea lui Ştefan cel Mare, imprimată în conştiinţa publică, datorează acestei piese de teatru infinit mai mult decât oricărui document de epocă sau monografii savante…

Născut la 11 aprilie 1858, în mahalaua Delea-Nouă, din bariera Vergului/București, mezinul unei familii modeste[6], își petrecea primii ani de viață în ulița Vergului[7]. Părinții l-au dat în primire diaconului Ion Pestreanu, de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, să-l învețe slovele noi și să citească[8]. În registrele matricole era trecut numele de Ștefănescu Barbu. După cele patru clase primare, era înscris ca bursier la Liceul „Sfântul Sava”, învățând cu cei mai de seamă profesori ai Capitalei (D.A. Laurian, Anghel Demetriescu, Vasile Ștefănescu), fiind remarcat pentru talentul și capacitatea sa de asimilare. Atmosfera din internatul „Sfântul Sava” și imaginea adolescentului vibrînd de pasiune vor fi evocate în nuvela Bursierul. Din această perioadă (1876-1877) datează și primele lui încercări literare…

Adevărata producție poetică a liceanului poate fi identificată mai tîrziu. După ce publicase versuri în ziarul „România liberă”, în 1878 apărea primul său volum, placheta de poezii Poiana lungă. Amintiri, semnată doar cu prenumele Barbu, în tradiția poeziei din primele decenii ale veacului[9]. Scriitorul își va semna operele cu varianta definitivă Barbu Delavrancea (ortografiată la început de la Vrancea, după ținutul de mare originalitate etno-culturală, de care scriitorul se simțea foarte legat sufletește). În perioada 1880-1882, Barbu Ștefănescu publică în  „România liberă” foiletoanele intitutale Zig-Zag, semnînd cu pseudonimul Argus[10]. După un scurt popas la Paris (1882-1884), pentru a-și desăvîrși studiile juridice, Delavrancea publică, în 1885, volumul de nuvele Sultănica.

Activitatea publicistică constă în colaborarea cu ziarele „România Liberă” şi „Epoca” (din 1884), al căror redactor a fost; în 1887 conduce, pentru o scurtă perioadă, „Lupta Literară” iar din anul următor devine redactor la revista lui B.P. Hasdeu, „Revista Nouă” şi colaborator la „Democraţia” şi „Voinţa naţională”; din 1893, începe colaborarea cu „Literatura şi ştiinţa” lui Constantin Dobogeanu-Gherea. Alte publicaţii la care a colaborat de-a lungul timpului au fost: „Revista Literară”, „Familia”, „Românul”…

A trecut la veșnicie în 29 aprilie 1918 (Iași), fiind înmormântat în Cimitirul Eternitatea...

[1] Cu vocația perceperii evenimentelor politice și culturale în cele mai profunde sensuri ale acestora, rămîne în literatură, întîi de toate, prin Hagi-Tudose și prin trilogia dramatică moldovenească…

[2] Unul dintre cei mai mari oratori români, pe lângă colosala-i operă, nu atât cantitativ, cât prin frumuseţea şi stilul ei, a fost un patriot care a militat pentru unirea tuturor românilor într-un singur stat: „Visul atâtor generaţii de strămoşi, de moşi şi de părinţi l-am visat şi noi, şi acum îl vedem aevea […]. Suntem un singur popor, Carpaţii ne sunt şira spinării”…

[3] Din 1877, devine student la Facultatea de Drept… În 1882, Barbu Delavrancea trecea examenul de licență la Facultatea de Drept din București, cu teza de licență în drept Pedeapsa, natura și însușirile ei, pe care o publică în același an, semnată Barbu G. Ștefănescu (Gheorghe era bunicul dinspre partea tatălui: Gheorghe Tudorică Albu din Sohatu)...

[4] La 12 mai 1912, ca o apreciere a întregii sale activități de prozator și dramaturg, scriitorul a fost ales membru al Academiei Române, rostind, peste un an, alocuțiunea omagială. În ședința festivă în fața plenului – întrunit la 22 mai 1913, Delavrancea a dăruit posterității discursul Din estetica poeziei populare, cu un ecou remarcabil în lumea literară (în presa timpulului erau reproduse ample fragmente, evidențiindu-se forța inedită a scriitorului de a argumenta întreaga complexitate a creației populare)… Mulțumind, cu modestie, membrilor înaltului for cultural, autorul dramei Apus de soare apreciază activitatea literară a altor colegi de generație…

[5] Lansat în politică, a ajuns în 1899 primar al Bucureștilor… Ca politician, se remarcă și prin deţinerea mai multor demnităţi: ministru al Lucrărilor Publice (29 decembrie 1910 – 27 martie 1912), ministru al Industriei şi Comerţului (din 10 iulie 1917), deputat…

[6] Tatăl, Ștefan căruță-goală, pe numele adevărat Ștefan Tudorică Albu, era descendent din familia unor ciobani vrînceni, strămutat în marginea Bucureștilor, în căutarea unei munci mai rodnice, devenind căruțaș de grîne pe traseul București-Giurgiu și staroste al cărăușilor din barieră, a fost împroprietărit la Sohatu-Ilfov, ca urmare a legii rurale elaborate de Cuza-Vodă și M. Kogălniceanu: Eu nu pot să uit că sunt copilul țăranului clăcaș împropietărit la ’64… Străbunii mei se pierd în haosul iobagilor, suferind cu ceilalți țărani deopotrivă și lipsa, și foamea, și năvălirile… Mama lui Barbu, Iana (Ioana sau Ana), era fiica văduvei Stana din Postrăvari, sat locuit de clăcași, de pe moșia familiei Filipescu…

[7] În tovărășia tatălui, ajuns la aproape 70 de ani: Mi-aduc și acum aminte (aș fi mulțumit dacă n-ar fi decît o amintire) cum mă agățam de scurteica lui lungă și îmblănită cu mîrsă neagră și-l lingușeam și-l mîngîiam pe obraji și pe pletele-i rotunjite ca să mă ia în căruță…

[8] În clasa a II-a (1866) intră ca elev la Școala de Băieți Nr. 4, unde îl are învățător pe Spirache Danilescu, om luminat, urmînd ca în anul următor să treacă la Școala Domnească, pentru clasele a III-a și a IV-a. Studiază cu învățătorii E. Becarian și Ion Vucitescu, în condițiile de rigoare ale internatului și ale școlii vechi în care se practicau pedepse aspre…

[9] Cu o bună primire din partea criticii, în revistele Viața literară, România liberă, Familia…

[10] Debutul propriu-zis al scriitorului ca nuvelist, cu Sultănică (România liberă, 9-15 martie 1883), semnată Argus…