Charlotte Brontë: „Viaţa nu-i decât o amăgire. Dar nu şi dragostea”…

Publicat de Nicolae Tomescu, 31 martie 2017, 06:00

Romancieră și poetă, Charlotte Brontë, sora mai mare a celorlalte două scriitoare – Emily Brontë și Anne Brontë, s-a născut la Thornton (21 aprilie 1816); și-a trăit copilăria și tinerețea la Haworth, bucurându-se de educația sporadică, lectura independentă și libertatea de acțiune oferite tuturor copiilor din familia ei[1]. Un an petrecut la o școală ieftină (Cowan’s Bridge) pentru fiice de preot, unde mâncarea proastă și disciplina exagerat de severă au ruinat sănătatea surorilor ei mai mari, Maria și Elizabeth[2], i-a oferit lui Brontë materialul pentru zugrăvirea școlii din Lowood în romanul „Jane Eyre”.

Toată viața sa, Charlotte Brontë a crezut că esențial este creierul unui om, nicidecum frumusețea[3]. Inspirată de nestăpânitul Lord Byron, de romantismul lui William Wordsworth și de poveștile pe care le citise despre Ducele de Wellington, primele sale basme[4] s-au transformat în povești de dragoste. Cea mai mare parte a timpului, Charlotte și-a păstrat scrierile doar pentru ea, conștientă, poate, că operele sale ar putea fi respinse[5]. Pe măsură ce se transforma într-o tânără domnișoară, viziunea sa romantică asupra vieții refuza să se limiteze doar la paginile secrete ale jurnalului ei. În timp ce alte femei de vârsta sa se plecau în fața taților, fraților și soților lor, Charlotte nu voia să audă de așa ceva. Dacă bărbații din Haworth nu au căzut la picioarele fetei preotului, au existat alte cereri de la alți bărbați, mai hotărâți, aflați în căutarea iubirii adevărate…

Înainte de a fi cunoscută pentru „Jane Eyre”[6], unul dintre cele mai celebre romane din literatura engleză și universală, obișnuind să folosească pseudonimul de Currer Bell, Brontë a fost trimisă[7] la școala din Roe Head, Dewsbury[8]. După trei ani petrecuți acasă ca instructoare a surorilor ei, a revenit la școala de la Roe Head în calitate de guvernantă[9]. În acest răstimp, Charlotte nu încetase să scrie. Eforturile literare i-au fost însă descurajate de Robert Southey[10]. În vederea deschiderii unei școli pentru fete, Brontë a plecat, împreună cu sora sa Emily, la Bruxelles[11]. După eșuarea proiectului și după decăderea definitivă a fratelui lor (Branwell[12]), surorile Brontë s-au concentrat asupra activității literare, editând, pe cont propriu, poeziile și oferindu-și romanele anumitor edituri. În 1847, lui Charlotte i-a fost refuzat romanul „The Professor”, dar editorii s-au declarat dispuși să-i accepte alt roman, „Jane Eyre”…

În anul triumfului literar al lui Charlotte, Branwell a murit; la înmormântare, Emily a răcit și s-a îmbolnăvit de tuberculoză, plecând din viața cunoscută către sfârșitul lui 1847[13]. În primăvara anului 1849, Anne Brontë s-a stins, la rându-i, lăsând-o pe Charlotte singură[14]. Eroina noastră a mai scris două romane, „Shirley” și „Villette”, dar tuberculoza a lovit-o necruțător (1850), în timp ce era însărcinată…

[1] Puțini ar fi crezut că fata care se ruga în fiecare seară, cu sârguință, care a petrecut diminețile de duminică, cu capul plecat, în strana bisericii din Haworth, ascultându-i predicile tatălui despre bunătatea morală, ar fi fost capabilă să realizeze asemenea portrete și povești pentru personajele sale… Lumea erotică și pasională era reală, pentru Charlotte, precum pereții de piatră ai casei parohiale, singura asupra căreia avea control total…

[2] Moarte la 10, respectiv 11 ani… De altfel, familia Brontë pare că s-a aflat sub semnul unei fatalități (dacă nu am avea instrumentarul modern de analiză)… Mama lui Emily a murit de cancer la nouă luni după ce născut-o pe Anne; copiii Brontë au fost crescuți de mătușa Elizabeth, cea care s-a dus în condiții tragice; toți frații Brontë mor de tuberculoză – niciunul nu a prins vârsta de 40 de ani. Motivul principal care poate explica sănătatea șubredă a familiei a fost reprezentat de consumul de apă infestată (prin scurgerile care proveneau din cimitirul aflat în apropierea reședinței)…

[3] De câte ori se uita într-o oglindă sau își vedea imaginea într-o fereastră a casei parohiale din Haworth, nu simțea altceva decât dezamăgire; era scundă și avea buzele prea mici, capul său era disproporționat în raport cu lungimea corpului subțire. Charlotte era cel mai aspru critic al ei. Inima îi bătea cu mai multă pasiune decât a oricărei alte persoane cunoscute, dar se simțea nedrepătățită din cauza înfățisării sale exterioare. Orbită de simpla și subevaluata ei frumusețe, și-a petrecut toată viața dorindu-și a fi diferită. Înfățișarea reprezenta o amintire constantă a nedreptății vieții și asta a determinat-o, de mică, să se retragă în lumea imaginară a cuvintelor, acolo unde inima conduce întotdeauna creierul și unde iubirea întotdeauna triumfă. Era o lume în care frumusețea nu constituia o premisă pentru succes și unde iubirea învingea totul. Mulți dintre cei care au fost invitați în casa parohială din Haworth au putut descoperi acel fel de viață în care toate zilele erau exact la fel și aduceau prea puține surprize plăcute…

[4] În spatele hainelor simple, tânăra Charlotte abia se dezlănțuia, iar dorințele și visurile sale au conturat imaginile unor pungași și femei seducătoare ce trăiau într-o lume imaginară numită Angria…

[5] Doar cu știrea fratelui și surorilor sale, Charlotte avea o viață dublă și periculoasă, zâmbetul său timid ascundea o multitudine de emoții pe care o fată săracă și binecrescută nu ar fi trebuit să le simtă…

[6] Carte dedicată lui Thackray…

[7] În 1831…

[8] Corespondența cu prietenele cunoscute aici, care a durat până la moartea sa, constituie sursa pentru cele mai multe informații biografice despre Charlotte Brontë…

[9] Pentru alți trei ani…

[10] Căruia îi trimisese un manuscris…

[11] Ca să învețe limbi moderne… petrecând un an ca elevă, al doilea ca profesor la pensionul Heger…

[12] Legătura era puternică… În vreme ce tatăl era ocupat cu studiul, Charlotte, Emily, Branwell și Anne au găsit un mod de a împărtăși imaginația lor bogată. Departe de ochii celorlalți, au creat nenumărate aventuri despre călătoriile unor soldați și despre aprigii lor dușmani. Au scris despre bătălii, răzbunări sângeroase, iar Charlotte a schițat regulile iubirii ce i-au guvernat restul vieții… Simțul artistic și talentul literar al lui Branwell au fost apreciate și încurajate de familie, deși acesta începea să le demonstreze că nu merită încrederea lor. Scrisorile lui către editorul jurnalului literar, Blackwood’s Magazine, prin care cerea ca operele să-i fie publicate, nu au avut niciun rezultat. În ciuda entuziasmului inițial, visul său de a fi admis la Royal Academic of Arts a rămas în suspensie, iar, la scurt timp, Branwell a devenit dependent de alcool și opiu… Există, totuși, anumite suspiciuni conform cărora La răscruce de vânturi ar fi fost scrisă, parțial, de Branwell. Criticii vremii nu puteau accepta ușor că o femeie ar putea concepe un personaj atât de visceral precum Heathcliff. Nu există nicio dovadă care să susțină această teorie, iar Charlotte a spus mereu că opera îi aparține în întregime lui Emily Brontë…

[13] Există o scrisoare, de la editorii lui Emily, din care se poate trage concluzia că autoarea pregătea un al doilea roman (niciun manuscris nu a supraviețuit). Sănătatea i s-a deteriorat, vertiginos; în pofida insistențelor lui Charlotte, Emily refuzase să vadă un doctor sau să urmeze vreun tratament. Se spune că ultimele cuvinte pe care Emily i le-a adresat lui Charlotte înainte să moară au fost: „(…)acum sunt dispusă să primesc vizita doctorului”. Era prea târziu, în câteva ore urmând să-și dea ultima suflare (la 30 de ani)…

[14] În 1855, s-a căsătorit cu vicarul tatălui său (un bărbat pe care nu l-a iubit, dar pe care l-a apreciat și respectat)… Trei cereri în căsătorie, două relații pasionale, dintre care una cu un bărbat căsătorit… Poate că cea mai frumoasă poveste de dragoste despre care Charlotte Brontë nu a scris a fost a propria ei poveste…