Octavian Goga: „Să nu ştie nimeni ce răni te dor”

Publicat de Nicolae Tomescu, 31 martie 2021, 19:05

Octavian Goga s-a născut pe 1 aprilie 1881[1], în localitatea Răşinari (lângă Sibiu). Dintre toţi cei patru copii ai familiei, s-a dovedit de departe cel mai talentat şi înzestrat; drept consecință, părinţii au depus eforturi pentru a-i oferi posibilitatea unor studii avansate[2]. Și-a delimitat forţa literară în funcţie de doi factori: tatăl său şi natura[3]. Seriozitatea şi lirismul preotului, puterea şi tăria munţilor au stat la baza temperamentului poetului. Subiectele alese pentru viitoarele poeme s-au selectat din două medii distincte: bogăţia culturală a familiei şi tradiţia nesecată a satului[4]…

A părăsit mediul natal, pentru a-şi continua studiile, la vârsta de 9 ani. Nu a plecat prea departe, oraşul ales fiind Sibiu, unde va petrece opt ani[5]. Apoi, după un bacalaureat strălucit (la Braşov), îşi clădeşte drumul triumfal în inima Ungariei, la Universitatea din Budapesta[6]. Goga îşi încheie cu succes studiile şi porneşte pe drumurile politicii, poeziei[7] şi gazetăriei[8]…

Critica literară i-a fost favorabilă[9] încă de la apariția primului volum de „Poezii” (1905); Octavian Goga nu poate fi încadrat într-un anume curent literar, se poate vorbi de o prelungire a romantismului eminescian, cu rădăcini în cel pașoptist, se observă influențe sămănătoriste („ruralismul”, „întoarcerea la brazdă”, sentimentul dezrădăcinării, naționalismul, ura față de oraș)[10]; „dreptvestitorul apostol” a plătit tribut și poporanismului[11], văzând în cărturari adevărații luminători ai satelor; totodată, influența simbolistă s-a exercitat și asupra creației sale, fără a-i modifica structura…

În urma unor divergențe cu Iuliu Maniu, care îl învinuia pe Goga, fără dovezi, de relații secrete cu guvernul maghiar, Goga s-a văzut nevoit să părăsească Ardealul, pentru a se stabili în București; aici a desfășurat o activitate intensă, a pledat pentru intrarea României în război[12] (fapt petrecut în vara lui 1916, de partea Antantei); ofensiva în Transilvania i-a luat prin surprindere pe austrieci, astfel încât (inițial) a fost repurtată o serie de succese; totul avea să fie dat peste cap de înfângerea de la Turtucaia[13]; forțele Puterilor Centrale au spulberat defensiva română din zona respectivă; iată cum descria Goga evenimentul, în cuvinte a căror actualitate poate fi lăsată la dreapta judecată a fiecăruia dintre noi: „Ţară de secături, ţară minoră, / căzută ruşinos la examenul de capacitate în faţa Europei./ Aici ne-au adus politicienii ordinari,/ hoţii improvizaţi astăzi în moralişti, miniştrii care s-au vândut o viaţă întreagă, deputaţii contrabandişti./ Nu ne prăbuşim nici de numărul duşmanului, nici de armamentul lui, boala o avem în suflet, e o epidemie înfricoşătoare de meningită morală”. S-a înrolat în armata română și a luptat ca soldat, în Dobrogea[14]. La încetarea ostilităților și semnarea Păcii de la București, Goga a fost nevoit să părăsească România, plecând în Franța[15].  Pe 1 decembrie 1918, a participat la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia; avea să fie ales în Consiliul Dirigent…

La alegerile din noiembrie 1919, după funcția de deputat, devine și ministru al Instrucțiunii în guvernul de Uniune Națională. În 1920, a dobândit calitatea de membru al Academiei. În plan politic, părăsea Partidul Național Român (martie, anul invocat) pentru a se alătura Partidului Poporului[16] (condus de generalul Alexandru Averescu). În 1924, i-a apărut primul volum antologic de versuri, tipărit de „Cultura Națională”[17]; obține Premiul național de poezie. 1926 înseamnă și numirea lui ca ministru de Interne (30 martie 1926 -4 iunie 1927). Dacă, în 1928, îi apare piesa Meșterul Manole, cu reprezentație (un an mai devreme), în perioada 1928-1938 poetul scrie tot mai rar versuri, absorbit fiind de politică și de gazetăria momentului. După 1930, vederile sale se schimbă radical; simpatizând fascismul italian și nazismul german, a fost unul dintre liderii mișcării naționaliste românești. Pe 10 aprilie 1932, și-a fondat propria formațiune politică, Partidul Național Agrar; respectiva alcătuire nu s-a impus și, la 14 iulie 1935, fuziona cu Liga Apărării Național-Creștine, condusă de A. C. Cuza, rezultând Partidul Național Creștin (al cărui președinte a fost desemnat Octavian Goga). În 1937, la cererea regelui Carol al II-lea, Partidul Național Creștin formează guvernul prezidat de Goga (28 decembrie 1937-10 februarie 1938)[18]. Dacă, la 23 februarie 1924, Legea asupra dobândirii şi pierderii naţionalităţii române sau Legea Mârzescu introducea exigenţa prezentării de probe, dificil de furnizat pentru evreii ale căror nume nu fuseseră înscrise în listele de încetăţenire[19], odată abandonate proiectele legislative (1932) ale ministrului Justiţiei, Valer Pop, şi ale guvernului Tătărescu (1936), cu tendinţe de a revizui naturalizarea evreilor, principiul a fost introdus şi aplicat doar în timpul guvernării Goga-Cuza (începutul anului 1938), comisiiile de revizuire retrăgînd (15 septembrie 1939) cetăţenia unui număr de 225.222 evrei (36,7%).

Pe 30 martie 1938, prin decret, erau dizolvate grupările politice; Partidul Național Creștin își înceta activitatea… Octavian Goga s-a retras la castelul din Ciucea. Pe 5 mai 1938, a suferit un accident vascular cerebral și a intrat în comă. Pe 7 mai, s-a stins din viața perceptibilă. Regele Carol al II-lea a dispus funeralii naționale; marți, 10 mai, trenul mortuar a pornit către București; sicriul a fost așezat miercuri, 11 mai, în rotonda Ateneului, unde a stat până sâmbătă 14 mai, când s-au desfășurat funeraliile naționale. Conform dorinței menționate de Goga în propriul său Testament, nu s-au rostit cuvântări; a fost înmormântat în cimitirul „Bellu”; ulterior, trupul a fost reînhumat la conacul din Ciucea…

[1] 20 martie stil vechi, 1 aprilie stil nou… România a adoptat, oficial, stilul nou/Calendarul Gregorian, pe baza Decretului publicat în Monitorul Oficial nr. 274 din 6 martie 1919 (p. 6 114- 6 115), astfel că 1 aprilie a devenit 14 aprilie 1919; de atunci, calendarul nou funcționează în curgerea sa firească, pe când cel vechi rămâne în urmă cu 3 zile (la fiecare 400 de ani); de aici apare diferența de 13 zile la care s-a ajuns între cele două calendare; pentru conversia datelor de naștere, de la stil vechi la stil nou (pentru persoanele născute înainte de 1919), trebuie sa se adauge 13 zile în secolul XX și 12 zile în secolul al XIX-lea…

[2] Tatăl său, preotul Iosif, şi mama sa, Aurelia (învăţătoare), au fost două exemple de cultură pentru Octavian. Acesta a mai avut trei fraţi: Victoria, Claudia şi Eugen, toţi cu talent literar moştenit de la părinţi. Victoria a devenit învăţătoare, iar Eugen a scris romanul „Cartea facerii“…

[3] „Dacă aş fi urmat în toate dispoziţiile mele numai pe tata, aş fi fost «un poet pur şi simplu», prins de o sensibilitate maladivă şi dezarmat în faţa realităţii… La Răşinari, însă, munţii au intervenit cu pedagogia lor aspră, cu bolovanii lor de voinţă şi îndrăzneală care încordau nervii şi-i învăţau religia forţei… Brodată pe fond atavic, dualitatea îndeletnicirilor mele literaro-politice se reduce, cred, la această încrucişare de temperamente deosebite care au determinat originea mea”…

[4] „De la început m-am pomenit într-un mediu ţărănesc pe care am căutat să-l pătrund dus de mână de părinţii mei cărturari. Eu n-am fost ţăran, dar am priceput păsurile satului şi m-am contopit cu toate durerile lui. Ţăranii mi s-au părut singurii oameni întregi la noi, unicul motiv de existenţă al rasei”… Satul a reprezentat o nesecată sursă de inspiraţie pentru Octavian Goga: „Am privit satul şi l-am despicat programatic, dându-mi seama că el este cel mai mare rezervor de energie naţională; am crezut de la început, prin transmisiunea strămoşilor şi părinţilor mei, în ideea de rasă; am crezut deci în sat, fiindcă satul era sinteza care reprezenta înaintea mea marele tot: neamul. Am cutreierat satul cu ochii deschişi, conştient că fac o analiză permanentă şi că fiecare clipă de contact al meu cu ţărănimea este o clipă de studiu, de interpretare, de disecare a acelui izvor de energie, care se confundă în judecata mea, cu însuşi rostul existenţei noastre. Se spune, nu fără temei, că sufletul unui neam creşte sau scade odată cu oamenii care îl reprezintă. Şi dacă oamenii nu sunt demni de moştenire, neamul se stinge în robie sau se prăbuşeşte în faţa altor culturi. Cultura noastră este satul”…

[5] Zugrăviţi de el însuşi drept groaznici…

[6] „Primul contact cu Universitatea şi cu Budapesta m-a azvârlit într-o cumplită criză morală. Vâltoarea de oraş mare mi-a angajat nervii, m-am simţit deplasat pe trotuarele ei, lectura romanelor ruseşti, paralel cu Schopenhauer şi Nietzsche m-au azvârlit în mizantropie. Satul îmi apărea de departe ca o insulă de salvare senină şi onestă. La douăzeci de ani am pus gândul că trebuie să las totul şi de mai vreau să trăiesc, să fac o operă de revenire la matcă: să mă reţărănesc. Am şi plecat acasă, unde am stat patru luni în completă singurătate, înduşmănit cu mine însumi – citind Crimă şi pedeapsă de Dostoievski şi Strigoii lui Eminescu. Cine ştie ce rezerve de sănătate rustică au triumfat atunci în mine şi m-au pornit din nou la drum?”…

[7] Într-o conferinţă ţinută cu prilejul învestirii sale ca membru al Academiei Române, Octavian Goga a mărturisit rolul important al poeziei în dezvoltarea culturală a unui popor. Ea este o vestitoare a libertăţii, a setei de expansiune intelectuală, pe care orice neam încă sănătos şi întreg o nutreşte neîncetat. De aceea, avântul României începe cu Eminescu şi Coşbuc: „S-a zis, cu drept cuvânt, că la începutul oricărei mişcări de libertate e o poezie, la începutul tuturor biruinţelor mari ale revendicărilor naţionale, un mare triumf literar. E un profund adevăr în această axiomă curentă. Literatura a fost întotdeauna o energie precursoare, în câmpul ei s-au adunat mai întâi şi au cerut cuvânt puterile latente ale unui popor, întinzând prin proporţiile lor raza de întindere a măririlor viitoare. În acest schimb, Iliada lui Homer a luminat înaintea Athenei lui Pericle, gloria lui Dante s-a ridicat ca un stâlp de foc înaintea strălucirii lui Lorenzo de Medici, orizonturile nemărginite ale lui Shakespeare au avansat cuceririle coloniale ale Angliei şi astfel, urmând o orânduială consacrată, nu este numai o întâmplare că România unită nu s-a putut îndeplini decât după ce gândul românesc s-a zbătut în avânturi înfrigurate, după ce poezia cu culmile ei eterne a săvârşit logodna, dându-ne de o parte geniul lui Eminescu, şi de alta paginile nepieritoare ale lui George Coşbuc.”

[8] Cunoscut în istoria literaturii române, în conștiința literară românească, drept „una din cele mai reprezentative voci lirice ale Ardealului”, în „imediata apropiere” a înaintașului său, George Coșbuc, Octavian Goga s-a dovedit a fi, deopotrivă, un gazetar de înaltă ținută intelectuală și un orator aproape desăvârșit, un adevărat tribun. Activitatea sa publicistică cuprinde următoarele volume: „O seamă de cuvinte” (1908), „Însemnările unui trecător (1911), „Strigăte în pustiu” (1915), „Mustul care fierbe” (1927), „Precursori” (1930), „Fragmente autobiografice” (1934). O serie de articole publicate în „Țara noastră”, „Tribuna”, ziarul „România”, apoi în volumele menționate mai sus, au fost republicate de Editura „Dacia”, Cluj-Napoca, 1981, cu titlul „Pagini publicistice”…

[9] Nicolae Iorga, în paginile „Sămănătorului”, C. Stere și Garabet Ibrăileanu, în „Viața românească”, Ilarie Chendi, Eugen Lovinescu… Titu Maiorescu a prezentat Academiei Române raportul cu titlul „Poeziile d-lui Octavian Goga”, prin care propune acordarea „Premiului Năsturel – Herescu” pentru primul său volum. Mentorul „Junimii” susținea că „(…)patriotismul, ca element de acțiune politică, nu este materie de artă”, cu toate acestea, apreciază criticul, în cazul lui Octavian Goga, patriotismul, pornind dintr-o inimă sinceră, în afară de orice tendință politică și în certe împrejurări excepționale este „născător de poezie”… În urma unei mai atente analize a liricii lui Goga, vom constata că evoluția sa poetică nu este ascendentă, cum ar fi normal, astfel că primele două volume („Poezii”, 1905; „Ne cheamă pământul”, 1909) reprezintă punctul culminant, sunt cele mai valoroase, apoi continuă declinul, involuția, de asemenea, poezia evoluează de la obiectiv la subiectivism. A debutat în „Tribuna”, apoi a publicat în „Revista ilustrată’’, „Familia”, „Luceafărul”, revistă apărută mai întâi la Budapesta (1902), mutată apoi la Sibiu (1906), unde își publică cele patruzeci și opt de poezii din primul volum, „Sămănătorul” (o singură poezie), „Viața românească’’ și în „Țara noastră”, revista lui Octavian Goga, apărută la Brașov (1907), apoi la Cluj și la București…

[10] Dar, așa cum singur el însuși: „Am mers paralel cu această manifestare, însă pot să spun că nu am fost niciodată ceea ce se cheamă un sămănătorist, n-am fost înglobat în această mișcare literară”. Și pe bună dreptate, în poezia sa, lipsește idilismul, dimpotrivă, cântăreț al vaierului mulțimii, accentuează latura socială, după propria-i afirmație: „Eu am văzut în țăran un om chinuit al pământului, n-am putut sa-l văd în acea atmosferă în care l-a văzut Alecsandri în pastelurile sale și nici n-am putut să-l văd încadrat în acea lumină și veselie a lui Coșbuc”…

[11] Între anii 1907-1910, a scris articole în care se adresează intelectualilor ca luminători ai satelor – „Către cărturarii noștri” și „Carte”, ambele publicate în „Țara noastră” (1907); în același timp, a susținut înrolarea preoților în lupta socială și națională, a polemizat cu mai marii bisericii care considerau că preoții n-au ce căuta în politică…

[12] În articolul „Maiorescu. Un Petroniu care n-a știut să moară”/„România” (1917), după ce îi arată meritele, îl critică pentru atitudinea sa politică din perioada primei mari conflagrații (se opunea intrării României în război): „Stăpânit de ideea inacțiunii pe care o cuprindea în formula neutralității definitive a României, a sfătuit în Consiliul de Coroană, pe regele Ferdinand să nu declare război”. Un veritabil pamflet, deopotrivă cu articolul „A murit un om: Ioan Slavici”, publicat în „Tribuna” (1910); Goga s-a arătat necruțător față de scriitorul Ioan Slavici, din pricina oportunismului omului politic (se declara aderent al principiilor transfugului Vicar Mangra): „E un blestem nou”, spune Goga, „ca un bătrân, înainte de a muri să-și îngroape cinstea”. Între anii 1910-1911, Goga, situându-se în fruntea tinerilor „oțeliți”, în campania de la  „Tribuna”, luptă pentru „purificarea rândurilor mișcării naționale de trădători, șovăielnici, de elemente nesigure”. Volumul „Însemnările unui trecător” conține pamflete memorabile în care sunt „biciuiți trădătorii de neam”; spre exemplu, Slavici – pentru sentimentele sale filohabsburgice… În articolul „Trădătorii”, publicat de ziarul „România” (1917), este dezvăluit cazul unui general ajuns ocnaș (pentru trădare); în final, Goga reproduce vorbele generalului Dragalina, pronunțate înaintea biruinței de pe Jiu: „Voi fi fără milă, ascultați bine, ofițeri de orice grad și soldați, ceea ce vă spun, voi fi fără milă față de aceia care se uită înapoi, în loc să se uite înainte”…

[13] Pe atunci, localitate din Cadrilater…

[14] Scrie ciclul de versuri Război…

[15] În vară, s-a constituit – la Paris – Consiliul Național al Unității Române, forum de presiune asupra marilor puteri pentru obținerea unității statale românești…

[16] Partidului Poporului a fost chemat la guvernare de Regele Ferdinand I, la sugestia fruntașului liberal Ionel Brătianu, iar Octavian Goga a primit portofoliul Cultelor și Artelor…

[17] Cuprinzând și volumele Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913), Cântece fără țară (1916)…

[18] Cabinet demis după 44 de zile, prin lovitura de stat a regelui…

[19] Prin intermediul legii respective, au fost „respinşi înafara cetăţii” aproximativ 100.000 de evrei, majoritatea locuitorilor din noile provincii – care renunţaseră, în cursul alipirii, la cetăţenia lor iniţială…