In Memoriam Cristian Vasile

Publicat de Nicolae Tomescu, 7 mai 2021, 18:48

Puțini sunt cei care nu știu versurile în limba română ale celebrei melodii Zaraza, cântată de Cristian Vasile[1].

„Când apari, señorita, în parc pe-nserat

Curg în juru-ți petale de crin.

Ai în ochi patimi dulci și luciri de păcat,

Și ai trupul de șarpe felin.

Gura ta e-un poem de nebune dorinți,

Sânii tăi un tezaur sublim.

Ești un demon din vis, care tulburi și minți,

Dar ai zâmbetul de heruvim.

Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,

Cine te-a iubit?

Câți au plâns nebuni pentru tine,

Și câți au murit?

Vreau să-mi dai gura-ți dulce, Zaraza,

Să mă-mbete mereu.

De a ta sărutare, Zaraza, vreau să mor și eu!

Vreau să-mi spui, frumoasă Zaraza,

Cine te-a iubit?

Câți au plâns nebuni pentru tine,

Și câți au murit?

Vreau să-mi dai gura-ți dulce, Zaraza,

Să mă-mbete mereu.

De a ta sărutare, Zaraza, vreau să mor și eu!”

Zaraza este titlul unui tango compus de Benjamin Tagle Lara[2]. Pe versurile lui Ion Pribeagu, în interpretarea lui Cristian Vasile, a devenit una dintre cele mai populare partituri (asociată romanțelor) ale muzicii urbane românești din anii interbelici.

Povestea fascinează. Narațiunea cuprinde, cu siguranță, fapte posibile sau reale. Din păcate, nu voi relata întâmplări fantastice ale unor personaje imaginare în luptă cu personaje nefaste și în care binele triumfă; basmul nu și-a potrivit pașii cu Cristian Vasile…

Se spune că Zaraza[3] i-a fost iubită. Cei doi s-ar fi îndrăgostit într-o seară, după un recital susținut de Cristian Vasile. S-ar fi întâmplat în anul 1944, Bucureștiul altor vremuri[4]. Iubirea celor doi l-ar fi făcut pe Cristian Vasile să creeze piese din ce în ce mai pline de conținut, de încărcătură emoțională. Toate acestea în detrimentul marelui sau rival, Zavaidoc. În umbra lui Cristian Vasile, dar și a Zarazei, Zavaidoc avea legături cu tâlharii de la Bariera Vergului, îndeosebi cu un anume Borilă; i-a pus gând rău lui Cristian Vasile, vorbind cu omul fără căpătâi să îl ucidă pe artist; Borilă a refuzat, pe motiv că îndrăgește muzica; într-un asemenea context ar fi prins contur ideea criminală de a scăpa de Zaraza.

În cartea De ce iubim femeile, Mircea Cărtărescu istorisește: „A doua zi după Sfântul Dumitru, Zaraza ieși, după obicei, pe-nserate, să-i ia tutun iubitului ei de la chioșcul din colț. Peste Calea Victoriei, în dreptul clădirii Casei de economii, se lăsase un amurg greu, unsuros, prin aurul stins al căruia femeia nu-și dădu seama că din invalidul care vindea acolo nu mai rămăsese decât cârja, ținută acum sub braț de un om al lui Borilă deghizat. Cum apăru Zaraza, cu un șal de Indii la gât, matahala lepădă cârja și, sub cerurile ca de păcură în flăcări, o apucă de păr pe femeie. O privi în ochi rânjind, o mușcă sălbatic de buzele învinețite și, parcă din aceeași mișcare, îi reteză beregata cu șișul, de la o ureche la alta. Fugi apoi pe cheiul Dâmboviței, unde i se șterseră urmele. O găsiră în zori, cu rochia muiată în sânge, și cântărețul, care deja răscolise orașul toată noaptea, după ea, fu imediat anunțat. La comisariat, povestea mai târziu polițistul de gardă din acea zi, Cristian Vasile, interogat ca suspect, avea o lucire de nebunie în ochi. Când îi dădură drumul, se duse țintă în prima cârciumă și bău până nu mai știu de el. Timp de câțiva ani mai apoi li se arăta mușteriilor locul de unde cântărețul mușcase din masă…” Moartea Zarazei l-ar fi distrus pe Cristian Vasile. Zbătându-se între nebunie și așa-numita normalitate, Cristian Vasile ar fi furat urna funerară în care se afla cenușa Zarazei. Timp de patru luni, după cum ar fi povestit chiar el, a mâncat din cenușă; a încercat să se sinucidă turnându-și pe gât terebentină. N-a reușit, dar și-ar fi pierdut vocea și a dispărut din viața muzicală. În 1959, un bătrânel, cu aspect de boschetar, trăgea cortina teatrului din Piatra-Neamț și ar fi spus această poveste. Era însuși Cristian Vasile, ascuns în uitare…

[youtube height=”HEIGHT” width=”WIDTH”]PLACE_LINK_HERE[/youtube]

[1] S-a născut la 8 mai 1908. Cântărețul român (lăutar, cum îi spune Cărtărescu), stea căzătoare a perioadei interbelice, a murit în 1974…

[2] Uruguayanul Benjamin Tagle Lara (1892-1932) a compus melodia în 1929 și a fost premiat în același an, cu locul II, la Gran Concurso Uruguayo de Tangos del Disco Nacional – de la Cine Teatro Cervantes din Montevideo, în interpretarea orchestrei Francisco Canaro. Sofia Bozan îl cântă un an mai târziu, la Paris. A fost înregistrat de Jose Razzano, cu acompaniament de pian și chitară (aprilie 1929), de Ignacio Corsini cu chitare (mai 1929), de Francisco Canaro cu Charlo (1929) și de Rodolfo Alberto Biaggi cu vocea lui Jorge Ortiz (martie 1941). În Polonia (1939), Wiera Gran (voce) și Albert Harris înregistrează Zaraza, la rândul lor,  sub titlul Gdy ghitara gra pioseknę („Când chitara cântă un cântec”). În România anului 1931 au existat două interpretări ale tangoului lui Tagle Lara, înregistrate pe disc…

[3] Zaraza vine de la Zarada, nume țigănesc tradițional, care se traduce prin… Minunată. Despre Zaraza se vorbeşte ca fiind o frumuseţe dumnezeiască, cu buze senzuale, părul lung, brunet, uns din plin cu ulei de nuci. Considerată una dintre curtezanele de lux ale Micului Paris, avea trecere doar la cei mai sofisticaţi boieri ai vremii. Fiecare apariţie emana un exotism special. Obişnuia să poarte o rochie verde praz, cercei baroc şi pantofi împodobiţi cu ştrasuri care o făceau să nu treacă neobservată, spun cei care au studiat istoria vremii…

[4] Povestea de dragoste dintre cei doi începe exact ca un tango, uşor şi cu accente tragice, în localul „Vulpea roşie”, de pe Lipscani, unde muzicianul era rezident – povesteşte Mircea Cărtărescu în cartea sa, De ce iubim femeile. Lăutarul nu-şi poate dezlipi ochii de pe ea, impresionat de apariţia frumoasei ţigăncuşe, atunci când intră, într-una din seri, însoţită la braţ de un aristocrat care ocupă o masă în dreptul scenei pe care interpreta Cristian Vasile. Furat definitiv de frumuseţea ei, nu poate continua tot recitalul şi se refugiază într-un local vecin. Nu avea să ştie că sentimentele erau reciproce. Zaraza se îndrăgostise şi ea, la prima vedere, de lăutar. „Cei din public, îmbogăţiţii şi colaboraţioniştii oraşului, putred de corupţi, păreau să fi uitat până şi ei Sodoma josnică şi monotonă a vieţii lor. Unii tăceau, privind sticlos în faţa ochilor. Alţii duceau paharul alungit de şampanie la gură şi beau din el mult mai mult decât de obicei. Femeile, multe dintre ele târfe trecute prin ciur şi darmon, plângeau ca şcolăriţele. Se surprinse şi Zaraza lăcrimând, şi nu-şi amintea s-o mai fi făcut vreodată”, scrie Cărtărescu…

Nicolae Tomescu

Redactor-șef Radio Iași