Primăvara

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 martie 2022, 07:42

În calendarul civil, primăvara începe pe 1 martie şi se sfârşeşte la 31 mai. Primăvara astronomică debutează la echinocţiul de primăvară (21 martie) şi se termină înaintea solstiţiului de vară (22 iunie)…

În antichitate, romanii au dedicat acest anotimp lui Hermes, crainicul şi mesagerul zeilor şi călăuză, în infern, a sufletelor morţilor. Popoarele orientale (egipteni, fenicieni, chinezi) de la care am preluat astronomia, îşi imaginau razele soarelui ca nişte coarne ascuţite (simbolul puterii); în acest sens, chipul soarelui este semnificat de cele trei zodii integrate în acest anotimp: „Berbec”, „Taur” şi „Gemeni” (ultima fiind simbolul germinaţiei şi al fătărilor de ovine şi de caprine). În iconografie primăvara a fost reprezentată prin simboluri animalice (miel, ied) sau umane (o femeie purtând o ghirlandă de flori ori un bărbat cu o cunună de flori pe cap, jucând printre flori, cu o alăută în mână ce semnifică renaşterea naturii şi bucuria acestei reînvieri). Ea reprezintă victoria vieţii, a soarelui asupra morţii şi întunericului iernii…

Raportată la vârstele omului, primăvara semnifică pruncia şi copilăria, fiind considerat cel mai schimbător anotimp al anului. Zburdălnicia copilăriei se reflectă în alternanţele capricioase ale vremii: cald-frig, senin-înnorat, soare-vânt-ploaie etc. A fost cântată de toţi poeţii lumii care au asociat-o cu timpul florilor şi al exuberanţei vegetaţiei, cu cântecul, jocul şi veselia, cu tinereţea şi dragostea…

Din punct de vedere calendaristic, primăvara ilustrează imaginea renaşterii naturii şi a reînnoirii sufleteşti a omului, iar ca alegorie universală, ea reprezintă simbolul vieţii, al speranţei şi al binecuvântării cereşti (V. Aga). În luna martie a acestui anotimp se declanşează activităţile în toate mediile calendarului popular: agrar, pastoral, pomi-viticol, apicol etc. Structura calendaristică a acestor domenii, cu principalele activităţi şi practici desfăşurate şi, deopotrivă, cu obiceiurile, riturile şi sărbătorile adiacente sunt consemnate de I. Ghinoiu, pe baza cercetărilor etnografice; ele constituie jalonul de bază al consideraţiilor noastre pentru toate cele patru anotimpuri. Calendarul activităţilor şi practicilor agrare debuta, în vechiul calendar iulian, la echinocţiul de primăvară (9 martie) şi avea două anotimpuri de bază: vara şi iarna. Celălalt hotar al timpului era situat, pe acelaşi calendar vechi, la 8 septembrie. Miezul verii cădea la 12 iunie (ziua Cuviosului Onufrie), iar miezul iernii era situat la 9 decembrie şi concorda cu zămislirea Fecioarei Maria de către Sfânta Ana, sărbătoare cunoscută sub numele de Ana Zacetenia.

Principalele activităţi agrare din acest sezon erau aratul şi semănatul. Aratul începea într-o zi de luni care preceda sau urma sărbătorii „Măcinicilor” şi era devansat de pregătirea uneltelor agricole, de hrănirea animalelor de tracţiune şi de încheierea unor înţelegeri între săteni pentru a se ajuta la plug (se înjugau câte 4-6 boi la un plug de lemn). Pornirea plugului debuta în preajma zilei de 9 martie, după un anumit ritual, cu dublu rol: purificator, prin afumarea cu tămâie şi stropirea cu agheazmă a boilor, şi fertilizator, prin aruncarea unui ou înaintea plugului de către gospodină. Obiceiul legat de acest moment specific ţinutului Transilvaniei şi numit „Tânjaua de pe Mara” (cu denumirile zonale: „Alegerea Craiului”, „Tânjaua”, „Udatul”, „Udătoriul”, „Bricelatul”, „Trasul în Vale” etc.) se desfăşura în ziua de Sângiorz (23 aprilie) sau a doua zi de Paşti şi era organizat în cinstea primului gospodar care a ieşit la arat, dar şi pentru invocarea fertilităţii şi a roadelor bogate. Semănatul era legat de o anumită fază de creştere a lunii, de condiţiile locale ale climei şi solului şi de diverse repere: sosirea unor păsări migratoare, data unor sărbători calendaristrice, înfloritul arborilor, arbuştilor sau a unor plante sălbatice, cântatul păsărilor şi insectelor etc. Astfel, porumbul se semăna la Buna-Vestire (25 martie) şi Armindeni (1 mai) sau Ispas, grâul de toamnă între Sântămării (15 august-8 septembrie), fasolea la Armindeni (în Bucovina, până la Sângiorz), castraveţii până la Armindeni (în Banat) etc. Celelalte activităţi: întreţinerea culturilor (cu ritualurile adiacente, „Paparuda” şi „Caloianul”) şi recoltatul (cu „Cununa Grâului”) se desfăşurau vara. Tot în acest sezon începea şi culesul plantelor de leac şi tinctoriale folosite în medicina şi cosmetica populară. Culesul, un adevărat ritual, se desfăşura în anumite condiţii de timp (zile favorabile şi anumite momente ale zilei: noaptea, dimineaţa, în zori, la răsăritul soarelui) şi de loc (terenuri curate, neumblate de animale, păsări şi oameni). Actele magice, derulate pentru vindecarea unor boli, erau asociate cu practicile pozitive de medicină populară. După opinia lui Valer Butură poporul român a găsit leacuri vegetale pentru 120 de boli (Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Editura „Ştiinţifică şi Enciclopedică”, Bucureşti, 1979). I Ghinoiu întocmeşte o listă de 13 plante, cu ritualul culegerii şi „terapia“ lor.

Zilele, marcate de sărbători, favorabile culegerii plantelor de leac se pot grupa în trei perioade:

• în preajma echinocţiului de primăvară (săptămâna „Caii lui Sântoader”, „Florii”, „Joimari”, „Sângiorz”, „Sângiorzul Vacilor”);

• la solstiţiul de vară („Todorusale”, Ispas, Sânziene, „Circovii de Vară”, Ilie Pălie, Foca etc.);

•  la echinocţiul de toamnă (Sântămăria Mare, Sântămăria Mică, Ziua Crucii etc.).

Calendarul pastoral debutează la Sângiorz (23 aprilie), cu o lună mai târziu decât cel agrar, are două anotimpuri (vara şi iarna) şi este precedat de luarea unor măsuri organizatorice şi economice (închiderea ţarinelor pentru păşunat, alcătuirea turmelor de oi şi a cetelor de sâmbraşi, tunderea oilor înainte de a fi urcate la munte, construirea ţarcurilor şi a colibelor etc.), juridice (însemnarea oilor şi a mieilor, măsuratul laptelui şi fixarea cotei de brânză etc.) şi rituale (practici magice de purificare a vitelor, oilor şi ciobanilor, de prevenire a pagubelor produse de animalele pădurii, de îmbolnăvire a animalelor, de fertilitate şi rod bogat etc.). Acest calendar depindea însă de reproducerea ovinelor şi caprinelor care împarte anul solar în două anotimpuri egale: un sezon fertil (cu împerecherea, gestaţia, fătatul şi înţărcatul puilor) între Sâmedru şi Sângiorz, şi un sezon steril (cu hrănirea animalelor pentru a supravieţui de-a lungul iernii). Considerat hotar de timp, Sângiorzul cuprinde un scenariu mitic anual de renovare a timpului, specific începuturilor de an sau de sezon care include următoarele practici specifice: prezenţa spiritelor morţilor (la „Moşii de Sângiorz”), sacrificiul unui animal (mielul fript haiduceşte la ritualul Alesul Oilor), pregătirea mâncărurilor rituale (colacii folosiţi în practica magică „Cucu! – Răscucu!“), aprinderea rituală a focurilor („focul viu“ aprins după o tehnică străveche prin frecarea unor lemne uscate), practici divinatorii (semănatul ritual al busuiocului), observaţii meteorologice şi astronomice, numeroase acte de profilaxie (stropitul şi scăldatul ritual, Armindenul sau „Pomul de Mai”), arderea şi descoperirea comorilor (în noaptea de Sângiorz) etc.

Calendarul pomi-viticol care avea, în linii mari, aceeaşi structură ca şi calendarul agrar, începea în luna martie (la „Măcinici“) cu văruirea şi curăţarea pomilor, aprinderea focurilor împotriva îngheţurilor şi a brumelor târzii, continuând, la Blagoveştenie, cu dezgroparea viţei de vie şi altoitul pomilor. Anul apicol debuta în apropirea echinocţiului de primăvară cu scoaterea stupilor de la iernat la diferite date (Mucenici, Alexii sau Bunavestire) şi cu practici magice străvechi (purificarea stupilor prin afumarea lor cu tămâie, rituri pentru sporirea fertilităţii şi ferirea lor de „furtişag“ sau de „luarea manei“). Recoltatul mierii („retezatul“ sau „tunsul“ stupilor) se făcea vara, dar şi primăvara pentru mierea de salcâm. Sărbătorile primăverii debutează la 1 martie cu zilele Babei Dochia (1-9 martie), zile în care I. Ghinoiu distinge scenariul unei zeităţi feminine care moare şi renaşte anual. Zilele urcuşului la munte, echivalente cu numărul cojoacelor purtate, erau considerate „zile cosmogonice“ şi reprezentau durata ciclului de renovare a timpului, iar sfârşitul ei, în ziua echinocţiului de primăvară (9 martie pe stil vechi) simbolizează moartea anului vechi. După opinia reputatului etnolog, bazată pe cercetările etnografice, plantele şi animalele aveau patroni paterni, de origine solară (Sântoaderul, Lăzărelul, Sângiorzul, Sântilie, Sâmedru, Sânnicoară, Ajun, Crăciun) şi materni, de stirpe lunară (Drăgaicele sau Sânzienele, Maica Precista, Paraschiva, Dochia). Cele două perechi de reprezentări mitice erau dominate de Zeiţa mamă, Dochia şi de Zeul tată, Crăciun. Prima deschidea anul lunar şi al doilea, anul solar. „Zilele Babei Dochia“ continuau cu Mărţişorul, funie a anului care împletea durata celor două anotimpuri de bază (iarna şi vara), şi cu Măcinicii. Ziua lor păstrează urme rituale ale unui străvechi început de An agrar, celebrat la echinocţiul de primăvară (9 martie) pe stil vechi. Acest scenariu mitic de renovare a timpului este relevat de obiceiurile din ziua de Mucenici şi cuprindea mai multe elemente, specifice oricărui ritual al începutului de an sau de sezon (vezi I. Ghinoiu, Măcinicii, idem, pp. 235-240)…

Sărbătorile, obiceiurile şi riturile acestui anotimp cuprind credinţe şi practici magice străvechi, de natură agrară ori pastorală, specifice primăverii sau cu semnificaţie diversă: Baba Dochia, Mărţişorul, Măcinicii, Pornirea plugului, Tânjaua, Plugarul, Alexiile, Dragobetele, Blagoveştenia, Alesul, Mânecătoarea, Sângiorzul, Sângiorzul Vacilor, Sâmbra Oilor, Marcul Boilor, Harmaşul viermilor, Armindenul, Alimori, Ispas, Paştele Cailor etc. La acestea se adaugă sărbătorile mobile, care sunt majoritare: Lăsatul Secului (Postul Mare), Săptămâna Nebunilor, Lunea Curată, Înăcrirea borşului, Cucii, Tărbacul câinilor, Marţea Încuiată, Miercurea Strâmbă, Joia Iepelor, Sântoaderii, Încuratul cailor, Miezul Păresimilor, Sâmbăta Ursului, Vinerile Scumpe, Lunea Albă, Marţile Oprite, Nunata Şoarecilor, Joile Domneşti, Fântâniţa, Paştele Blajinilor, Marţea Dracului, Ropotinii, Caloianul, Joia Mânioasă, Mătcălăul, Paparudele, etc. Toate sărbătorile acestei perioade se centrează în jurul Sf. Paşti, cel mai mare praznic al sezonului şi al întregului an, deschis de Duminica Floriilor şi închis de Duminica Tomii, în care I. Ghinoiu discerne un nou scenariu preistoric de renovare a timpului şi spaţiului, specific Noului An ritual creştin. În acest sens, Sfintele Paşti şi întregul ceremonial adiacent cuprind o perioadă de îmbătrânire şi degradare a timpului (Săptămâna Mare, a Patimilor) şi un interval cu practici de purificare a spaţiului şi de recâştigare a armoniei şi echilibrului (Săptămâna Luminată sau Octava Paştilor). Deosebirea constă în faptul că jertfa zeului precreştin a fost înlocuită cu jertfa Domnului Iisus Hristos pe Golgota.

Această densitate unică de sărbători, specifice primăverii, este explicată de I. Evseev (Primăvara”, în Enciclopedia, pp. 388-390) prin doi factori: anotimpul respectiv marca începutului anului economic, iar, până în Evul Mediu, anul calendaristic începea la 1martie. Căldura binefăcătoare şi renaşterea naturii au constituit, pentru populaţiile arhaice şi societăţile tradiţionale, conţinutul şi scopul principal al majorităţii riturilor calendaristice. Între acestea predomină patru categorii de rituri: • rituri cu funcţii apotropaice, purificatoare şi de stimulare a energiei solare şi a cursului vieţii: „Cucii“ (din prima zi după Lăsatul Secului de Paşti), Pornirea plugului (Tânjaua, Plugarul), practicile apotropaice de la Alexii (Ziua Şarpelui, Ziua Peştelui, Retezatul stupilor), Păpăluga (de la Sângiorz), Alesul, Vinerea Floriilor, Floriile, Vinerea Scumpă etc.; • riturile de purificare a pământului, a caselor, curţilor şi anexelor, a grădinilor şi livezilor, a oamenilor şi a vitelor, realizate prin: bătutul pământului şi arderea gunoaielor, fumigaţii cu tămâie, ocolirea lor cu foc sau cu cenuşă de pe vatră în zilele de Măcinici, Alexii şi Balgoveştenie; Focul Sfinţilor (de la Măcinici), focul viu (din ajunul Sângiorzului), Strigatul peste sat (din Miercurea Paştilor), Sângiorzul Vacilor (22 aprilie), Mânecătoarea (22-23 aprilie), Marcul Boilor (25 aprilie), Armindenul sau Pomul de Mai (1 mai) etc.; • rituri de purificare a sufletului şi trupului uman: scalda rituală (Vinerea Sântoaderului), călcatul ursului (Sâmbăta Ursului) aerisirea aşternuturilor şi a hainelor (Măcinici), udatul ritual (Lunea Paştilor), rugăciunile şi semnele de pocăinţă, îngăduinţă şi toleranţă precum şi manifestările spiritului de căinţă, împăcare şi iertare a greşelilor între creştini, în perioada Postului Mare; • riturile de înfrăţire şi însurăţire: Mătcuţatul fetelor (marţi după Paşti, la Mătcălău), Însurăţitul şi înfârtăţitul sau „prinsul verilor şi văruţelor“, Lăzăriţa sau Lăzărelul (la Florii).

La acestea se adaugă cultul strămoşilor, românii dezvoltând un cult pronunţat pentru moşi şi strămoşi. Elemente şi reflexe ale acestui cult se regăsesc începând cu Zilele Babei (1-9 martie) şi Zilele Moşilor (9-17 martie), continuă până la Rusalii: Moşii de Sângiorz (22 aprilie), Moşii de Florii (Sâmbăta Floriilor), Moşii de Joimari (Săptămâna Mare), „Ziua părinţilor“ sau „Ziua Morţilor“ (luni ori marţi după Duminica Tomii), Lunea Paştilor (Săptămâna Luminată), Moşii de Rusalii (Sâmbăta Rusaliilor).