Ziua radioului înseamnă și reflecție…

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 noiembrie 2016, 11:01

Tot ce cuprinde fragmentul de faţă este deschis verificării şi reexaminării. Propunerea se doreşte a fi polemică şi pros­pec­tivă. Polemică, datorită faptului că am încercat să induc diferite comportamente în legătură cu exigenţele jurnalismului contemporan şi dificultatea de a le face faţă (accentul cade pe unele reacţii şi pe modul în care acestea ar putea fi înţelese). Prospectivă, întrucât ar fi de dorit să incite autorul însuşi, ca de altfel şi politologii, sociologii, psihologii, scriitorii, jurnaliştii – în a‑şi corija greşelile şi a înfrunta prejudecăţile…

*

Există cel puţin două maniere de a iubi puterea: te poţi consacra acesteia exersând‑o sau analizând‑o[1]. În contrast cu teoria amintită, caut să înţeleg evoluţia profesiei mele, ceea ce mă conduce la sublinierea aspectelor derivate.

Oare francheţea comentariului este capabilă să suplinească posibilităţile limitate de explorare a culiselor informaţiei? Chiar dacă „emergenţa” unei noutăţi nu este niciodată inocentă, putem lansa orice judecată de valoare într‑o ţară situată relativ departe de cerinţele informării?

*

Într-un articol recent, afirmasem că România desemnează un caz diabolic în privinţa drumului de la dictatura care a interzis la democrația care compromite nevoia de exprimare. Destui oameni au pus, cap la cap, ambele situații și au nimicit sensul discursului etic. Am tăcut despre ce nu aveam voie să vorbim, am început să vorbim despre ce nu merită un cuvânt; mai grav, unii vorbesc despre ce nu știu sau vorbesc „la comandă”[2], amestecă minciuna absolută cu minciuna prin omisiune (neglijează să prezinte „informaţia” în tot contextul ei), amestecă fapte, opinii, persoane echivalente acestora, compară nejustificat, exagerează apocaliptic, slăbesc adevărul printr-o prezentare sarcastică sau căzută în derizoriul generalităţilor, etichetează etc[3]. Altfel spus, tăcerea „de moarte”, impusă de comunism[4], a fost urmată și prelungită de incontinența verbală a democrației; ultima a învățat să ramifice, să amplifice exegeza vorbită a nimicului[5]/actualitatea comentată a minciunii. Mi se pare desăvârșită lipsa de sens a respectivului continuum, în care liniștea adâncă găsește alternanța în zgomotul insalubru. Prea multe lucruri capătă o înfăţişare arbitrară, fiind rezultatul amestecului nefericit de viclenie, hazard, beţie a puterii. Populismul şi demagogia, corelative inevitabile ale democraţiei, induc în manifestări procedee şi revendicări patetice. Unii vor să (se) creadă că reprezintă poporul, că trebuie transferate asupra lor şi asupra „oamenilor lor” virtutea discernământului şi autoritatea deciziei. În lipsa educaţiei consistente, sunt manipulaţi oameni care încep să ia în serios ideile monstruoase; de fapt, acestea devin pretexte ale unor grupuri doritoare să pună mâna pe putere. Se propagă idei maniheiste care împart lumea în buni (adică „noi”) şi răi (adică „ei”); răii sunt și cei care se opun edificării paradisului terestru, deci trebuie urâţi şi „lichidaţi” – în formă democratică, desigur; alții se prosternează, de-a dreptul, unor realități neconforme dezvoltării sociale și individuale. Mecanismul urii funcţionează pe orice schemă, iluziile continuă otrăvirea cugetelor. Foştii securişti ș.a. (ca ei) plus „clonele” mai tinere – dar la fel de iresponsabile, îşi propun să transforme, într-un infern, viaţa celor care nu sunt după chipul şi asemănarea lor; anumite informații otrăvitoare tind să ocupe toate clipele oamenilor normali, pentru a-i împiedica să se regăsească. Tragedia (pe care, împreună cu instigatorii şi cu executanţii docili ai unor ordine, şi-au propus să o transfere în plan colectiv) rezidă în faptul că nu au de apărat niciun adevăr, niciun ideal (niciuna din obişnuinţe nu poate face parte dintr-un sistem de valori); adevărul este minciuna, mai precis declanşarea sau acoperirea acesteia, înfrumuseţarea ei, orbirea în faţa minciunii, capacitatea de a accepta minciuna ca şi cum ar fi adevărul. Politrucii (din partide, sindicate, presă, justiţie, consilii de administraţie, instituţii publice etc.) au fost „învăţaţi” să îmbrăţişeze trufia care face abstracţie de determinarea obiectivelor; vanitatea îi atrage înspre verdictele pure, iar „diplomaţia critică” încearcă să le ascundă complexele (în loc să le vindece). Îi ispiteşte să semene împăraţilor având degetul ridicat sau coborât în faţa arenei care aşteaptă verdictul. Din ceremonial, împrumută doar nefirescul: îi încununează cu lauri pe cei care pierd (vremea). Capriciile – individuale şi ale găştilor – îi îndeamnă să creadă în „dreptul de viaţă şi de moarte”. Nu au respect faţă de lege (de fapt, vorbesc în numele legii, atacă în numele acesteia, denunţând calomnios, cerşind, cu ură nedisimulată, condamnarea nevinovaţilor care le stau în cale, apărându-şi complicii infractori etc.). Nu au asupra lor ideea şi dreptul de proprietate asupra ideilor; acţionează precum un bumerang; pretind dreptul de a fi discreţionari, de a decreta „îmi place” sau „nu-mi place”, „vreau asta” şi „nu vreau cealaltă” (pe baza dublei gândiri, a dublului discurs şi a dublului standard)…

*

Ori­ginea însăşi a conceptului realităţii arată că el implică în mod esenţial ideea unei comunităţi fără limite precise şi capabilă de o creştere definită a cunoaşterii. Pentru un jurnalist, creativitatea este maximă în faza de consolidare. Când fiecare ştie ce are de făcut, înseamnă că traversează perioada de stabilizare. Într‑un al treilea „ciclu” – de extindere şi eficienţă maximă – se lucrează din rutină. Atunci este mai lesne să alegi pentru ştiri „valorile morale pozitive de cel negative, cunoşti care sunt resorturile umane determinând simpatia (sau antipatia), interesul (sau lipsa de interes) faţă de un anumit gen de informaţie. Ştii, totodată, cum poate fi perturbată o informaţie, cum poate fi ea parazitată – dar mesajul să rămână „adevărat”. Experienţa este însă finită. Chiar la apusul carierei, mulţi jurnalişti nu au reprezentări corecte, fie ele aproximative, ale obiectului şi rostului unor chestiuni, ale naturii şi istoriei lor. Dacă dependenţa faţă de pragmatică este severă, atitudinea riscă să pregătească, să imprime rigorii un coeficient de subiec­tivitate. În condiţiile concurenţei şi ale ritmului pe alocuri dezumanizant, o atare atitudine poate găsi tot mai mulţi adepţi. Rezultatul probabil: contrariul rigorii – imprecizia.

Pe de altă parte, jurnalistul nu face altceva decât să răspân­dească, în funcţie de interesul său şi al altora, noutăţi pigmentate cu iluzii analitice? Dintr‑o asemenea perspectivă, am repre­zenta doar rotiţe într‑un sistem, manipulând (în mod necesar) dar trezindu‑ne manipulaţi la începutul procesului, iar libertatea noastră – relativă – se regăseşte în felul de tratare a informaţiei. Oricum ar fi, pare demn de remarcat faptul că  „loialitatea” a înlocuit căutarea adevă­rului, încât, la interferenţa a două atitudini diferite, „renegaţii” sunt marginalizaţi chiar şi de tabăra a cărei „credinţă” o adoptă.

Prin efectele sale, spaţiul public de dezbatere tinde să fie pervertit pe măsură ce triumfă comunicarea. În condiţiile în care „contagioşii” spun că nu doresc decât transparenţa şi echidistanţa, manipulările devin din ce în ce mai subtile. Departe de a institui proces altor „medii” în scopul deturnării atenţiei de la destule întrebări pe care suntem vinovaţi de a le fi provocat[6]. Nu s‑a creat impresia unui „teren desfundat”, a unei confuzii între supra­mediatizare şi informare, deversând – fără discriminare – torente de imagini, cuvinte, comentarii? În chip paradoxal, omniprezenţa mass‑media a provocat un profund şi durabil sentiment de subinformare, „asigurând” între jurnalişti şi opinia publică criza de încredere – chiar mai mult, criza de legitimitate (care atinge, uneori, cote de alertă). Cuprinse, câteodată, de autosatisfacţie, mediile de informare s‑au dovedit incapabile să perceapă propria nefericire, să‑i înţeleagă consecinţele, să reflec­teze asupra propriului destin, asupra puterilor şi responsa­bili­tăţilor, drepturilor şi obligaţiilor.

Cât se poate de normal (anormalitatea având pretenţia să atingă dimensiunea normalului) revin la exemplul dezinfor­mării. Pentru a duce la bun sfârşit trucajele/ manipulările, au fost create verigi intermediare între centrele de putere şi jurnalişti. Rolul lor nu a încetat să crească. Pentru a ne convinge, este suficient să constatăm locul deţinut în viaţa politică şi socială de anumite servicii specializate în comunicare. Cu cât comuni­carea se profesionalizează, cu atât adevărul are şanse de triumf mai reduse.

Investigarea cotidianului, ajutată dar şi contaminată parţial de „acroşajele” radioului şi televiziunii, acordă (rar) timpul necesar activităţii originale de elaborare, verificării minimale. Acest spaţiu are şanse să dispară în audio‑vizual, din moment ce primatul este acordat instantaneităţii, în numele unei concurenţe fără limite. Cazurile extreme pot fi situate într‑o tendinţă surdă a audio‑vizualului / politicului din exteriorul şi interiorul audio‑vizualului / de a transforma jurnaliştii în animatori. Nu este suficient să condamni informaţia‑spectacol, o logică a concurenţei sau abuzurile. Ar trebui totodată să existe tentaţia de a defini, în fiecare caz întâlnit, limitele care separă informaţia de spectacol, dar şi limitele derivând din diferenţa între buna obişnuinţă a evoluţiei şi derapajele cărora această evoluţie le‑a făcut loc. De asemenea, ar trebui să urmărim ce s‑ar putea stabili mai bine în realitatea „dezordinii” care riscă să pregătească opinia publică.

Există şi ideea contrarie: nu s‑au strecurat erori grave, dez­informare profundă, am dat dovadă de maturi­tate, jurnaliştii au arătat, pe ansamblu, un comportament serios, dublat de capacitatea de a rezista tentaţiilor facile, punînd în ecuaţie reflecţiile asupra statutului informării de mare com­plexitate. În vârtejul care agită lumea informaţiei, reflexele bine înche­gate, interogările cele mai sincere şi judecăţile cele mai critice vin din partea jurnaliştilor care scriu? Rezistă ei mai bine decât confraţii lor „efemerului absolut”[7]? La fel de clar este că nu ştiu dacă dobândesc mai lesne conştiinţa limitelor de netrecut ale existenţei şi obţin, datorită acestui fapt, un plus de apreciere în raport cu oamenii care informează (pentru a nu mai vorbi despre marja de libertate).

Desigur, creşterea volumului informaţiilor reclamă din partea jurnalistului munca de filtrare, selecţie, elaborare care solicită onestitate şi competenţă. Necesitatea explicaţiei/comentariului presupune fericita colaborare între „jurnalistul generalist“, „jur­nalistul specializat“, „specialistul non‑jurnalist“. Dar cetăţenii, spre deosebire de ziarişti, nu sunt obligaţi să trăiască în permanenţă „cu lumea pe cap“. Tocmai din această cauză, logica profitului (de natură diferită) nu se conciliază aproape niciodată cu informarea. Cu cât există mai multe informaţii, cu atât mai puţin au ele acelaşi sens pentru toată lumea. Hiper‑me­diatizarea accentuează dezechilibrele, asigurând în schimb avan­taje celui care este mai răspândit în câmpul informării…

Să înţelegi care sunt problemele, să pricepi chestiunile care nu se rezolvă/devin doar perimate… Societatea românească actuală nu-şi găseşte cadenţa deoarece exprimarea sau raportarea se face la stări monstruoase care ar trebui, cu adevărat, înlăturate. Trăim din intenţia (permanentă) a unor factori, fie de a-şi conserva interesele, fie de a stăpâni, în detrimentul altora, resursele…

[1] Nu prefer nici forma de exercitare a puterii pe care mass‑media o cunosc foarte bine şi pe care nu ezită (aproape nicio­dată) să o folosească…

[2] Nu aparțin categoriei celor care se conformează poruncilor „stăpânirii”… În trecut (pe care nu-l glorific, dar este mai curat decât toate destinele îmbrăcate în alb pentru că aşa le şopteşte capriciul modei) și în prezent…

[3] Ziare, radiouri, televiziuni relatează, comentează, dezbat, în regim torențial, fiecare sub(pseudo)detaliu al vieții sociale sau private, silabele șoptite sau urlate, gânduri prea deschise sau înfundate, „păreristica” (inclusiv așa-numite „surse” formate din cohorta anonimilor mincinoși), cu headlines sau breaking-news prin care poveștile au sprijinul unor personaje de rigolă, în care viața însăși a fost, practic, înlocuită de exhibiționism. Destulă presă a devenit organizatorul, prezentatorul ședintelor de nudism mediatic și intelectual, ascunzând, dedesubtul masei de moloz intim, senzația însemnătății/iluzia identității unor imagini sau foi (scrise sau online, oricum imunde). „Gazetari” vorbesc sau scriu îmbelșugat, repede și prost; într-adevăr, vorbesc sau scriu despre ceva, însemnând, cel puțin din perspectiva lor, că există. Falsul devine cataclismic…

[4] Înainte de 1989, tăcerea oamenilor înzestrați, ce aveau multe de spus, s-a făcut auzită în două feluri: prin refuzul/eschiva care îi ajuta să nu vorbească despre/în folosul comunismului sau/și vorbind despre altceva. Astfel poate fi explicată înflorirea culturii de rezonanță. În vremuri lipsite de umanitate, traducători, eseiști, autori de critică literar-filosofică, îngrijitori ai edițiilor demne de remarcat, reușeau să fixeze un standard cultural. Dacă tăcerea și-a făcut datoria, cuvântul scris sau rostit a parcurs, vorba lui Zenon, jumătate de drum. De ce au fost atât de numeroși cei invitați sau neinvitați să adere la minciună? „That is the question”…

[5] Personajele s-au schimbat, dar problema tăcerii și a vorbirii rămâne intactă. Deraierea vieții publice în comunism îngrămădeala la luările de cuvânt pe subiecte care merită o tăcere deplină, respectiv muțenia în fața subiectelor care reclamă o discuție imediată.

[6] Spre exemplu (exemplul locului meu de muncă), Radio Iași, fără personalitate juridică, a pierdut teren în fața concurenței – adeptă, în general, a „filosofiei nimicului”, foarte supărată pe principala sursă de finanțare a radiolui public. Pe de altă parte, analizând concurența din zona urbană și cea din zona rurală, observăm poziționări total diferite ale posturilor de radio; din aceast motiv, Radio Iași ar trebui să folosescă, pe viitor, strategii diferite (mă refer la cele două piețe), care să țină cont de nevoile și de așteptările categoriilor de populație ce locuiesc în mediul rural și urban. Se pare că o strategie care ar încerca o variantă de compromis între piața radio urbană și cea rurală nu dă roade pe termen lung, dovadă scăderile numărului de ascultători – atât în mediul urban, cât și în cel rural. Înainte de orice, pentru a putea formula o strategie viitoare, avem nevoie de o descriere cât mai clară, în funcție de variabile socio-demografice (vârstă, sex, ocupație, statut, etc.), atât a ascultătorilor Radio Iași cât și a ascultătorilor posturilor de radio concurente. Analiza ne-ar permite să identificăm, în mod valid, științific și obiectiv, posturile cu care Radio Iași concurează de o manieră directă. În lipsa acestor date, putem emite doar speculații, fără a avea însă un instrument corect de validare…

Sunt altele, de maximă gravitate, pe care le-am semnalat inclusiv celor care nu vor să gasească soluții, ci să domine media…

[7] Cert este că am preluat expresia de la Yves Mamou, C’est la faute aux medias. Essai sur la fabrication de l’information, Payot, 1991…

Nicolae Tomescu, Redactor Șef