„Recurs la memorie”: despre Cezar Ivănescu, despre Petre Gheorghiu…

Publicat de Nicolae Tomescu, 6 august 2017, 06:30

Petre Gheorghiu (20 iunie 1929, Iași-6 august 2000, București)

a absolvit studiile Conservatorului de Artă Dramatică din Iași. Și-a început activitatea la „Teatrul Național” din Iași, după care a fost remarcat de Lucia Sturdza-Bulandra și adus, în 1956, la Teatrul Municipal din București (actrița punea bazele unei trupe de elită, sub titulatura „Teatrul Municipal”)[1]). A făcut parte din „generația de aur” a teatrului (Ștefan Ciubotărașu, Fori Etterle, Clody Bertola, Ileana Predescu, Irina Petrescu, Toma Caragiu, regizorul de teatru și film Liviu Ciulei, Victor Rebenciuc ș.a.)…

Renumit actor și profesor de teatru, a avut o școală particulară pe vremea când asemenea instituții erau interzise de regimul dictatorial[2]; clasa lui de teatru era compusă din tineri veniți din toate colțurile țării, iar admiterea se dovedea rezultanta unui proces energic și aspru[3]; a produs numeroși actori și actrițe de renume[4] – printre elevii săi s-au numărat Florian Pittiș, Ion Caramitru, Vladimir Găitan, Florin Piersic Jr., Dan Puric, Liana Ceterchi, Viriginia Mirea, Jeanine Stavarache, Ștefan Bănică Jr., Mihai Bisericanu, Daniela Nane, Petre Moraru ș.a.

Debutul său artistic[5] s-a produs în filmul Citadela sfărâmată (1957)[6]. A interpretat numeroase roluri în film, teatru, televiziune și radio, roluri care au rămas în memoria teatrului și filmului românesc drept realizări de marcă[7]…

*

Cezar Ivănescu (6 august 1941, Bârlad-24 aprilie 2008, București)

poet, dramaturg, scriitor, rudă cu Octav Onicescu, nepotul lingvistului Gheorghe Ivănescu, frate cu cercetătorul (în domeniul istoriei) Dumitru Ivănescu (1939-2011)/vezi înregistrarea video/, a debutat, poetic, în revista „Flacăra Iașului” (iunie 1959), îndeosebi cu volumul[8] Rod, în teatru (1969) cu piesa[9] Mică dramă.

Cezar Ivănescu reînvia, printr-o formulă modernă, sincretismul baladesc medieval al poeziei și al muzicii; a creat muzică și a cântat propriile versuri, a publicat antologii de poezie românească, a tradus…

Cezar Ivănescu a făcut greva foamei în anii ’60 ai secolului al XX-lea; student, în Iași, al Facultății de Filologie, s-a trezit exmatriculat, totodată exclus din Cenaclul Facultății de Filologie/citise câteva poeme anticomuniste și antisistem. A mai făcut greva foamei în 1983/redacția revistei „Luceafărul” – ca semn de protest împotriva cenzurii comuniste (intenționa să-i topească poemele încleștate în cartea Doina). A făcut din nou, 7 zile de grevă a foamei în 1986, până când a fost spitalizat, în stare critică (avînd o greutate de doar 45 de kg), la Spitalul de Urgență „Floresca” din București, ca semn de protest împotriva autorităților comuniste care i-au interzis „Cenaclul Numele Poetului”. În anul centenarului morții lui Mihai Eminescu avea gata pentru tipar un volum cu poeme închinate „Marelui său Maestru în absolut” (1989), cartea fiind respinsă de diriguitorii editurii „Cartea Românească”[10]. A făcut greva foamei și în 5 ianuarie 1990; Mircea Dinescu[11], președintele Uniunii Scriitorilor, i-a desfăcut contractul de muncă. La 14 iunie 1990, devine victima mineriadei (ca urmare agresiunilor fizice și psihice suferite și-a revenit, cu dificultate, după o lungă boală). O altă agresiune[12] îndreptată împotriva poetului a avut loc pe 3 ianuarie 2006…

[1] După moartea Luciei Sturdza-Bulandra, „Teatrul Municipal” a devenit Teatrul „Lucia Sturdza-Bulandra”…

[2] Rațiunea pentru care i s-a permis acest lucru privea faptul că era un actor respectat de autorități, în ciuda înclinației de a susține, chiar de a practica, apolitismul… Fii și fiice ale nomenclaturii s-au perindat pe la școala condusă de Petre Gheorghiu; erau tratați cu aceeași intransigență și etică profesională/umană (lipseau dublul standard și dubla măsură)…

[3] Au primit accepul numai cei talentați; regimul de lucru trebuia respectat cu dedicație – oricât de mult talent avea studentul, putea fi, oricând, dat afară de la lecții…

[4] Nu a practicat nepotismul… Fiul său, Paul Gheorghiu, (03.07.1953-), el însuși actor, a absolvit Institutul de Teatru (în 1978) la clasa profesorului Amza Pelea. I s-a acordat, de două ori, azil politic în America (în timpul regimului Ceaușescu și în timpul regimului Iliescu); a devenit cetățean american…

[5] Intrat în producție în aprilie 1956 (după ce studioul renunță la o primă adaptare datorată lui Haralambie Boroș și Ion Daniel). Filmările la Citadela sfărâmată au avut loc în august-decembrie 1956, cele interioare la Buftea, iar cele exterioare în București…

[6] În regia lui Haralambie Boroș…

[7] A fost distins cu Ordinul Meritul Cultural, clasa a IV-a (1967), „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice”…

[8] Eveniment editorial despre care criticul Nicolae Manolescu scria: „Când în proză se va debuta cu cărți de valoarea Rodului lui Cezar Ivănescu, vom putea vorbi nu de o evoluție, ci de o adevărată revoluție”. Volumul era încununat cu Marele Premiu al Festivalului național de poezie „Mihai Eminescu” (Iași, 1968, ediția I)… Mai târziu, despre Rod III, Marin Preda afirma: „Am citit volumul lui Cezar Ivănescu în redacția editurii Cartea Românească. Din zecile de volume de poezie care ne vin, deodată am auzit o voce obsedată de un singur sentiment cîntat cu o mare adîncime și forță de expresie… Cititorul poate fi șocat de unicitatea sentimentului, dar în cele din urmă cîștigat și emoționat. O adevărată voce de mare poet”…

[9] Jucată la „Al. Davila” din Pitești; montată „într-un spectacol coupé” cu Vin soldații de George Astaloș, în regia lui Radu Boroianu)…

[10] Drept consecință, la 10 decembrie 1989 forțează organizarea unui spectacol de muzică și poezie sub genericul „Doina, închinare lui Eminescu” (la Casa de cultură „Mihai Eminescu” din București). În noaptea de 21 spre 22 decembrie 1989, la Radio „Vocea Americii” i se recită, premonitor, Doina despre Fiara cea Apocalipsă și despre marginalizarea poporului român…

[11] Mai târziu, pe 29 ianuarie 2008, Mircea Dinescu, aflat la Paris, folosind abuziv statutul de membru al Colegiului CNSAS, a declarat presei (inițial, pe surse, ulterior, după suspendarea activității CNSAS, sub nume propriu) că Cezar Ivănescu a fost colaboratorul poliției politice. Niciun alt membru al CNSAS nu a confirmat spusele lui Mircea Dinescu. Drept replică, Cezar Ivănescu a adresat mai multe scrisori deschise președintelui Uniunii Scriitorilor din România și președintelui României. La 4 februarie 2008, declara greva foamei.  Cezar Ivănescu l-a acuzat pe Mircea Dinescu, în repetate rânduri (articole, emisiuni televizate și, în special, în cartea Pentru Marin Preda, Editura Timpul, 1996), de participare vinovată la moartea romancierului Marin Preda…

[12] Cezar Ivănescu a fost atacat, cu violență, chiar în fața casei sale, în plină zi, de trei indivizi bine făcuți și umplut de sânge, tăindu-i-se o mică borsetă pe care o purta la piept; a scăpat cu viață fugind în bulevardul „Dacia” și luând un taxi; ulterior, a venit un echipaj al Poliției – care a constatat urmările agresiunii; Cezar Ivănescu a depus o reclamație la Poliție și și-a exprimat dorința ca acest caz să nu fie mediatizat, deoarece nu dorea ca imaginea sa – cu urmele fizice ale agresiunii – să devină publică…