Înălțarea Domnului, Ziua Eroilor, tradiții și obiceiuri…

Publicat de Nicolae Tomescu, 10 iunie 2021, 10:25

Înălțarea Domnului, prăznuită la 40 de zile după Înviere, în Joia din săptămâna a VI-a, după Paști, este cunoscută în popor și sub denumirea de Ispas. Creștinii ortodocși se salută cu Hristos S-a înălțat! și Adevărat S-a înălțat!; Bartolomeu Anania afirma că ei folosesc salutul fie din neștiință, fie din exces de evlavie, deoarece nu este atestat de Biserică; sărbătorim Paștile cu aserțiunea Hristos a înviat!, la care ni se răspunde cu confirmarea Adevărat, a înviat!, deoarece Învierea nu a avut martori, a fost receptată cu îndoieli și necredință, în vreme ce Înălțarea Domnului a avut martori, a fost o despărțire izvoritoare de lumină, ucenicii s-au întors în Ierusalim cu bucurie mare.

Hristos S-a înălțat la cer de pe Muntele Măslinilor, în văzul Apostolilor și al celor doi îngeri; aceștia le-au vorbit ucenicilor despre a doua venire a lui Hristos, să nu se lase copleșiți de durerea despărțirii; din Sfânta Scriptură aflăm că Mântuitorul Și-a ridicat mâinile, binecuvântându-i pe ucenici, iar atunci când îi binecuvânta S-a înălțat la cer (Luca 24, 51), în timp ce un nor L-a făcut nevăzut pentru ochii lor (F.A. 1,9). Adeseori, Dumnezeu le-a vorbit oamenilor din nor, fenomen prin care se manifestă energiile divine, menite să reveleze prezența Divinității, dar să o și ascundă.

Cea mai veche mențiune despre sărbătoarea Înălțării Domnului o găsim la Eusebiu din Cezareea/Despre sărbătoarea Paștilor (anul 332). Din lucrare reiese că Înălțarea Domnului era sărbătorită odată cu Rusaliile, la 50 de zile de la Învierea lui Hristos. Spre sfârșitul secolului al IV-lea-începutul secolului V, sărbătoarea Înălțării s-a despărțit de cea a Pogorârii Sfântului Duh (Rusaliile), fiind prăznuită în a 40-a zi după Înviere, dată care a rămas stabilită în calendarul bisericesc.

Prin hotărârile (1999 și 2001) Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, Înălțarea Domnului a fost consacrată ca Zi a Eroilor și sărbătoare națională bisericească. În toate așezămintele de cult, din țară și străinătate, se face pomenirea tuturor eroilor români căzuți (pentru credință, libertate, dreptate, apărarea țării și întregirea neamului) pe toate câmpurile de luptă, de-a lungul veacurilor…

*

Dicționarele insistă asupra noțiunii de prăjitură sau produs alimentar, dar dicționarele mai vechi îl numeau așa cum se spunea și în popor – o pâine dulce, dospită și frământată cu unt, ouă și zahăr: „pâine frământată cu unt și ouă” (Șăineanu, 1929) și un fel de pîne (împletită orĭ nu) în care se pune și zahăr, unt și oŭă” (Scriban, 1939)… Cozonac se (re)găsește în română, deopotrivă în bulgară (козунак=cozunac); provine dintr-un cuvânt mai vechi, din grecescul ϰοσώνα=kosona, care înseamnă păpușă, întrucât pâinile dulci, bogate în ouă, lapte și unt, se făceau în anumite momente ale anului, la sărbători, la nunți și botezuri; unele aveau forme antropomorfe, de omuleți, obicei care are rădăcini adânci, precreștine…

Nici românii, nici bulgarii, deși împart termenul, nu au inventat cozonacul; acesta se regăsește în toate culturile europene, într-o formă sau alta. Se pare că îl aveau egiptenii antici, îndulciți cu miere și umpluți cu semințe, îl pregăteau și grecii, apoi romanii. Cert este că, la momentul în care națiunile europene au început să se separe și să alcătuiască state, pâinea / bogată și dulce / era deja familiară mai tuturor culturilor continentale. Astăzi, slavii din Ucraina, Rusia și Belarus îl denumesc кули́ч=culici, alt cuvânt care vine, la originile lui, din limba greacă, de la κόλλιξ=colis (pâine, bucată de pâine) – din care derivă și românescul colac. Îi amintesc și pe levantinii din Grecia (τσουρέκι=tsoureki), Turcia (çörek) și Armenia (chorek), până în statele arabe, Azerbaijian și Asia Centrală. Îi au și germanicii, cu al lor stollen. Să nu uităm de challah evreiesc și panettone italian (care s-ar traduce… pâinoi)…

Cozonacul românesc, cu toate variațiile lui de formă și umplutură, a ajuns să aibă particularități remarcabile, care îl fac de neînlocuit pentru cine îi cunoaște rafinamentul… Mihai Lupescu, în cartea Bucătăria țăranului român, trimisă spre publicare Academiei Române pe la 1916, menționase: „Cozonacii sunt cunoscuți mai mult în Moldova, Bucovina și Basarabia. Ei se fac din același aluat ca pasca. Cozonaci fac sătenii cu dare de mână. Ei au diferite forme, după vasul în care se pun. Dacă se pun pe lopată, seamănă cu pânea. În munții Sucevei, nu se prea fac cozonaci, căci făina se aduce cu greu, iar ouăle sunt scumpe. La șăs fac mai toți fruntașii satului, cum și mijlocașii. Ca să fie galbeni, se pune în ei zamă de șofran, care nu le strică gustul. În cozonaci se pune ori zahăr ori miere, ca să fie dulci. La cozonaci se pune drojdie sau țaică, ca să crească bine. În unele locuri au forma unei potcoave. Cozonacii se mănâncă goi, cu lapte, cu zamă de carne (ciorbă) și felii din ei se dau de pomană, sau se duc la nași, mai ales când gospodina i-a făcut buni.” Când vine vorba despre etapele preparării aluatului comun pentru cozonac și pască: „Făina se cumpără din târg de la dughene și sunt mai multe mâni (feluri) de făină. Cea de casă nu-i așa de bună ca cea de la târg, de una sau de două nule” (făină albă de două nule (00), folosită în patiserie şi panificaţie, este numită și tip 550 sau 650). ”Se ia făină de grâu și se cerne într-o covată mare, prin sita cea deasă. Într-o covățică se face plămădeala cu drojdii cumpărate de la târg în calupașe sau cu țaică.” (…) „Țaica se face din floare de hămei, strânsă vara de plin lunci, ceapă albă, fierte la un loc, în care se pune și puțină drojdie de vin de la gura vasului, când fierbe mustul toamna. Fiertura aceasta se strecoară prin sitișcă și zama se pune la plămădeală.” (…)„Plămădeala se face de cu sară, ca să aibă vreme de crescut până a doua zi.” (…)„Gospodina se scoală îndată după cântarea cocoșului, grijește casa, face focul în vatră să fie cald în casă și pe urmă pune înaintea focului covata cea mare cu făina cernută, toarnă plămădeala, strică (adaugă) ouăle ce pune în aluat și se apucă voinicește de frământat făina. În acest aluat se pune și puțin zahăr pisat, ouă și se frământă mereu adăogând ori apă călduță, ori lapte dulce. Se mai pune în aluat și scorțișoară pisată cu cuișoare, ca să aibă gust bun și miros plăcut.” (…)„Aluatul se învârte, se sucește, se frământă, până ce se sfarmă toți gogoloții – frământatul ținând adese unu-două ceasuri – făcându-se o cocă moale. Ca să nu se prindă de mâini, se ung adese cu untură de porc, gâscă ori cu unt.” (…)”Când gospodina nu are ouă multe să pună în aluat și să-i dea coloarea galbenă, se pune în el și zamă de floare de șofran și când e gata frământat se acoperă cu fața de masă, se pune pe el ceva gros și se așază covata la căldură.”(…)”Dacă aluatul e bine frământat, e potrivit în toate și are căldură, dospește leste și crește bine. Când începe a crește, se dă drumul la cuptior, de arde. Când cuptiorul e gata, se trag cărbunii afară și se lasă de se răcorește. Înainte de-a da la cuptior, el se încearcă. Cercatul cuptiorului se face cu tărâțe: se zvârl tărățe în el și, de se aprind repede, cuptiorul e prea fierbinte. Atunci se răcorește (…) până ce țărâțele se rumenesc, oricât ar șede. Unele femei încearcă cuptiorul cu mâna. Dacă poate ține mâna în cuptior până numără la o sută, cuptiorul e gata. Altfel se mai așteaptă.” (…)„Cine are pune (aluatul) în tavale, care se ung cu untură ca să nu se prindă aluatul de tingiri.” Umplutura cozonacului reprezintă o adaptare modernă… A variat, mereu, în funcție de timpuri și de locuri, dar mai ales de ingredientele aflate la îndemână: rahatul adus din Orient nu se găsea la tot pasul și nu oricine și-l putea permite; era importat, precum în ziua de astăzi, în plus se cumpăra din târguri. La fel, stafidele, brune, aurii sau sultanele cele mari; fructele zaharisite (confiate) nu le făceau țăranii în casă (în România, nu prea există obiceiul să fie adăugate – prin comparație cu germanicii sau italienii); deși fructele uscate erau comune (vișine, merișoare, zarzăre sau caise, prune, perje), nici acestea nu au ajus pe lista ingredientelor comune. Cacaoa și ciocolata sunt și ele adiții destul de recente, odată cu accesibilizarea produselor din import. Iar esențele, de rom sau vanilie, sunt adăugiri moștenite din comunism… Cel mai probabil, umplutura clasică de cozonac conținea miez de nucă sau mac, uneori alune și miere de albine…

*

În Moldoviţa (județul Suceava), unic în lume – prin valoarea artistică a celor peste 11.000 de exponate, majoritatea lucrată de artistul plastic (există și un număr, însemnat, de ouă înnobilate de artişti renumiţi din afara României), Muzeul „Lucia Condrea” desemnează cea mai valoroasă expoziţie de autor în arta decorării ouălor din lume, dar şi depozitarul colecţiei ouălor vechi de peste un veac, înzestrate cu modele huţule…

În Moldovița am înregistrat secvențe audio, am filmat și fotografiat cu scopul realizării documentarului despre „Arta Condrea”, inclusiv pentru a ne întări convingerea potrivit căreia ouăle de Paşti (și de Înălțare) sunt o mărturie a integrării datinilor, credinţelor şi obiceiurilor în elementele culturii spirituale populare…

Am desprins un fragment din interviul acordat de Lucia Condrea, artistul autentic însuflețit prin dorința nestăvilită de a crea obiecte de artă spre bucuria semenilor săi și pentru a-L cinsti pe Dumnezeu…