Emil Gârleanu: „Nimic nu e mai amar decât otrava prieteniei false”

Publicat de Nicolae Tomescu, 4 ianuarie 2022, 17:55

Născut[1] în noaptea de 4 spre 5 ianuarie 1878, la Iași, dovedind, de timpuriu, sensibilitate (din narațiunile altora, reinvestite cu sens, nu neapărat prin ceea ce înţeleg psihologii /uşurinţa cu care starea emoţională poate fi schimbată, radical, negativ[2], de factori externi/, ci, mai curând, prin îngrijorările mamei cu privire la stările de visare ale copilului său[3]), urma (1885-1889) Școala (primară) nr. 2 din „Sărărie”[4], a început[5] liceul în Iași (1889), a frecventat (1892-1896) „Școala Fiilor de Militari”[6] (coleg cu Eugeniu Botez, alias Jean Bart), „Școala Militară de Infanterie și Cavalerie” (1896-1900), „Școala Militară de Artilerie, Geniu și Marină”[7]; sublocotenentul va fi exilat, la Bârlad, din cauza activității sale publicistice (interzisă de regulamentul militar), părăsind, mai târziu, localitatea din Moldova și stabilindu-se în București[8]…

„Nu trebuie să fii cât un munte de mare ca să poţi judeca.

Ci de-ai fi cât o neghină sau cât un fir de colb, dacă ai în căpuşorul tău scânteia dumnezeiască ce cuprinde lumile, ţi-i de ajuns: ştii ce eşti, de unde vii şi încotro trebuie să te îndrepţi.”

A debutat în revista „Arhiva”[9], s-a înscris la Facultatea de Litere a Universității ieșene (1900), fără a-i urma cursurile, publica primul său volum de proză/„Bătrânii”[10]/, perioada 1907-1910 fiind caracterizată de prolificitate literară[11]… În 1911, fusese numit director al Teatrului „Național” din Craiova… Regiza filmul „Cetatea Neamțului” (1914), scria scenariul pentru filmul „Dragoste la mănăstire” (1914)…

Operat, în iunie 1914, la spitalul „Colțea”-București, transferat apoi la Câmpulung Muscel, în 2 iulie anul menționat Emil Gârleanu era răpus, la 36 de ani, de o congestie renală, înmormântat apoi în Cimitirul „Bellu” din București…

[1] Părinții: mama, Pulheria, născută Antipa, de origine greacă; tatăl, locotenent-colonelul Emanoil Gârleanu (1846-1918), aparținând unei familii de răzeși din Gârleni-Bacău; locuiau în fața grădinii lui „Vodă Sturza” (aproape de „Copou”)… Mai târziu, cei cărora Emil Gârleanu le datora apariția lui pe Pământ s-au despărțit (mama, recăsătorită cu colonelul Ghirulescu, a murit, în 1896, de tuberculoză), lăsând copilul în grijă unei mătuși din Iași…

[2] Poate că mediul a fost negativ, corelat cu afectivitatea lui Gârleanu, cu nivel mare de sensibilitate a procesării senzoriale, mediul reprezentând atât practicile și atitudinile părintești, cât și experiențele trăite în copilărie…

[3] Emil Gârleanu „se juca de-a soldații”  și citea, cu nesaț, „Povățuitorul copiilor”/editat de Creangă; manualul se găsea printre cărțile uitate, întreg, necompletat…

[4] Vacanțele și le petrecea în satul bunicii, de lângă Târgu Frumos…

„Tinereţea, chiar în mijlocul mâhnirilor, are o lumină a ei.”

[5] Va urma trei clase, retrăgându-se și înscriindu-se la „Școala Fiilor de Militari”-Iași…

[6] Influența tatălui, aproprierea cazărmilor, arme la vedere…

[7] A renunțat la aceasta, după un an și trei luni…

[8] Pe 12 februarie 1906 se căsătorea cu Marilena Voinescu, din această uniune rezultând Rodica (fiica lor); scriitorul a nutrit o dragoste nemărginită, i-a dedicat volumul de schițe „Din lumea celor care nu cuvântă”; 1906 este anul colaborării lui Emil Gârleanu la revista „Neamul românesc”…

„Cu câtă strălucire, ce adânc şi albastru se dezvelea cerul! Şi ce minune! Cu ochişorii lui mărunţi, cât nişte fire de colb, îl cuprindea întreg. Şi ce întunecime, câtă umezeală sub frunzişoara lui! Ce căutase dânsul acolo? Iar din mijlocul tăriei albastre, un bulgăre de aur aprins arunca văpăi. Tresări. Era el altul? Picioruşele nu mai erau ale lui de scânteiau aşa? Şi mai era îmbrăcat în aur! Căci şi trupuşorul lui, pe care şi-l vedea pentru întâia oară, scânteia. Nu cumva era o fărâmiţă căzută de acolo, de sus, o fărâmiţă de lumină închegată, rătăcită pe pământ? Şi, ca o adeverire, pe ţărâna neagră trupul arunca o lumină dulce. Ce se mai întreba! Fără îndoială, de acolo căzuse, acolo trebuia să se întoarcă. Dar ce depărtare! Şi cum să ajungă? Privi în sus; şi atunci, deasupra căpuşorului, zări lujerul unui crin ce se ridica aşa de înalt, că parcă floarea din vârf îşi deschidea paharul chiar dedesubtul bulgărului de aur, să-i culeagă razele.”

[9] În 1900, cu poezia „Iubitei” și cu schița „Dragul mamei”, semnând cu pseudonimul „Emilgar”…

[10] Schițe din viața boierilor moldoveni…

[11] 1907: Emil Gârleanu devenea colaborator al revistei bucureștene „Convorbiri critice”; publica, totodată, în „Viața literară și artistică”, „Falanga literară și artistică”, „Universul”, „Tribuna”, „Românul”, „Luceafărul”; îi apăreau cărțile „Cea dintâi durere” și „Odată!”; îngrijea și prefața cartea „Poezii” a lui Grigore Alexandrescu. 1908 înseamnă apariția cărților „Într-o noapte de mai”, „1877”-Schițe din război, îngrijirea și prefațarea ”Iluzii(lor) pierdute” a lui Mihail Kogălniceanu. 1909: „Bătrânii”-Schițe din viața boierilor moldoveni (ediția a II-a, întregită), „Cea dintâi durere” (editia II-a) și „Punga” + îngrijirea „Poezii, proză, scrisori”  a lui C. Negri, „Poezii populare” de V. Alecsandri; revedea și republica traducerea lui Ioan Barac, „Halima sau O mie și una de nopți”… Tot atunci, plăsmuia studiul „Istoria populară a literaturii românești”, povestită pentru popor… Contribuia, substanțial, la înființarea „Societății Scriitorilor Români”… Un alt volum, „Nucul lui Odobac” (1910), a dezvoltat o temă semănătoristă (dispariția țărănimii patriarhale și a obiceiurilor tradiționale)…