8 mai: Ziua Victoriei; 9 mai: Ziua Europei… 9 mai: versiunea rusă a Zilei Victoriei…

Publicat de Nicolae Tomescu, 8 mai 2021, 17:00

Cele mai multe țări din estul Europei, printre care și România, dar și statele care au aparținut fostei U.R.S.S. sau fostei Iugoslavii, sărbătoresc Ziua Victoriei la 9 mai, câtă vreme în Marea Britanie, Franța, Slovacia, Cehia, Norvegia, Țările Baltice, în unele regiuni din Germania, Ziua Victoriei este sărbătorită pe 8 mai…

9 Mai a devenit sărbătoare oficială în U.R.S.S. din 1946. La Moscova, Ziua Victoriei nu s-a celebrat în 9 mai 1945, ci în duminica de 24 iunie. Se marcau, astfel, cinci ani de la izbucnirea Marelui Război pentru Apărarea Patriei (din 22 iunie 1940). Nevoia de a-i motiva pe oameni să lupte îl făcuse pe Stalin să accepte revitalizarea simbolurilor Sfintei Rusii; multe biserici s-au redeschis, inclusiv parada din 24 iunie a cuprins scene din mitologia ţaristă a puterii: generalul Jukov a apărut pe cal alb, la fel ca în iconografia ortodoxă, iar steagurile armatelor lui Hitler erau azvârlite lângă mausoleul lui Lenin și tribuna lui Stalin (odinioară, steagurile lui Napoleon avuseseră aceeași soartă, dar la picioarele ţarului). Respectivul respiro ideologic a fost de scurtă durată. Stalin, deranjat de entuziasmul cu care populația vorbea despre Jukov, despre alți mareșali și generali ai Uniunii Sovietice, despre rolul pe care aceștia îl jucaseră în victoria finală, va reacționa de maniera știută: Jukov va fi trimis într-o regiune militară, nu departe de Moscova, alți mareșali vor fi arestați; mareșalii și generalii erau ascultați, convorbirile telefonice le erau interceptate încă din 1943 (multe s-au soldat cu execuția unor generali, cu degradarea unor mareșali, cu întemnițarea lor)… După dezmembrarea U.R.S.S. (în 1991), preocupată de sprijinul politic şi economic al Vestului, inclusiv al Germaniei, nici Moscova lui Boris Elţin nu a mai acordat importanță celebrării Victoriei din Marele Război pentru Apărarea Patriei. În schimb, politica lui Vladimir Putin, de refacere a visului imperial rusesc, este perfect ilustrată de grandoarea defilărilor care au loc de fiecare 9 Mai (la Kremlin)…

Occidentalii au fost ezitanți. Tinând seama de capitularea Japoniei, Washingtonul şi Londra sărbătoresc victoria în august, respectiv în septembrie. În Franța, numai insistențele veteranilor de război au ținut capitularea Berlinului pe lista sărbătorilor naţionale. De fapt, într-o Europă liberă, întărită economic de planul Marshall american, celebrarea înfrângerii Germaniei şi-a pierdut, repede, semnificaţia. Pentru păstrarea păcii, la 9 mai 1950, ministrul de externe francez, Robert Schuman a propus înfiinţarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, nucleul franco-german al viitoarei Uniuni Europene: „Pacea mondială nu poate fi asigurată fără eforturi creatoare proporționale cu dimensiunea pericolelor care o amenință. O Europă unificată nu a putut fi realizată până acum și am avut război. Europa nu se poate construi dintr-o dată și potrivit unui singur plan. Poate fi construită prin pași concreți care să creeze o solidaritate de facto. Pentru ca națiunile Europei să se apropie este necesară eliminarea vechii adversități dintre Franța și Germania”, afirma Schuman.

*

La 8 mai 1945, premierul britanic Winston Churchill anunţa că Germania capitulase cu o zi înainte, la Reims, cartierul general al forţelor anglo-americane: „Ieri la 2.41 dimineaţa, la cartierul generalului Eisenhower, generalul Jodl, reprezentantul Înaltului Comandament German şi marele amiral Doenitz, desemnat şef al statului german, au semnat actul capitulării necondiţionate al întregului teritoriu german terestru şi maritim şi aerian, în faţa Forţelor Aliate şi, în acelaşi timp, în faţa Înaltului Comandament Sovietic. Ostilităţile se vor încheia oficial la un minut după miezul nopţii, în această noapte, dar pentru salvarea de vieţi omeneşti încetarea focului a fost anunţată încă de ieri pe întreaga linie a frontului”. În timp ce Londra celebra sfârşitul războiului în Europa, Germania mai semna o dată capitularea. Stalin fusese nemulţumit de faptul că generalii germani evitaseră să capituleze în faţa mareşalului sovietic Jukov, cel care a cucerit Berlinul. Anglo-americanii s-au grăbit să îi ofere satisfacţie; dar, cum semnarea de la Berlin s-a făcut precum la Reims, în toiul nopţii, diferenţa de fus orar a permis Moscovei să declare că Ziua Victoriei este 9 Mai, nicidecum 7 mai (astfel semnaseră, iniţal, Aliaţii) sau 8 Mai (atunci când Churchill făcuse anunţul)…

Fricţiunile dintre învingători s-au amplificat, până la împărţirea Europei în două blocuri ostile. Victoria împotriva lui Hitler a avut efecte diferite asupra statelor care au suportat tăvălugul războiului. Belgienii, olandezii sau belgienii, la care ajunseseră trupele anglo-americane, erau mulțumiți; francezii avuseseră parte de sărbătoare cu multe luni înainte de capitularea Germaniei (la 25 august 1944, după şase zile de lupte de stradă, francezii celebraseră eliberarea Parisului şi întoarcerea generalului Charles de Gaulle, trecut pe sub Arcul de Triumf în fruntea trupelor franceze): „Nu ne vom ascunde emoţia adâncă şi sacră. Acestea sunt minute care depăşesc cu mult bietele noastre vieţi. Parisul! Parisul lovit! Parisul înfrânt! Parisul martirizat! Dar şi Parisul eliberat! Eliberat prin propriile forţe, eliberat de oamenii săi cu ajutorul armatelor franceze, cu sprijinul şi ajutorul întregii Franţe, al Franţei luptătoare, al Franţei unice, al Franţei adevărate, al Franţei eterne!”, declama generalul de Gaulle. Ce omitea generalul De Gaulle în discursul său de victorie? Recuperarea Parisului, intact, de la ocupanţii nazişti se datora, în primul rând, marii debarcări aliate în Normandia; francezii au fost ajutaţi de englezi şi de americani să-şi elibereze ţara, iar generalii germani în retragere au ignorat ordinul lui Hitler de a arunca în aer monumentele Parisului (începând cu podurile de peste Sena)…

Franţa şi Polonia au avut guverne în exil, la Londra; pe timpul ocupaţiei, rezistenţa poloneză, deopotrivă cea franceză, au fost bine organizate. În Polonia însă, Stalin a înlocuit ocupaţia nazistă cu cea sovietică – în cel mai brutal mod cu putinţă; la începutul lui august 1944, avioanele U.R.S.S. survolaseră Varşovia, dând polonezilor semnalul că pot declanşa bătălia pentru capitală; dar sovieticii au aşteptat la numai 15 km de Vistula până când naziştii au transformat Varşovia în ruine; întrebat de Churchill de ce nu îi ajută pe polonezi, Stalin a replicat că nu se amestecă în „aventura teribilă şi nesocotită de la Varşovia”; de fapt, aştepta să ocupe Polonia, fără rezistență. La 9 octombrie 1944, atunci când – la întâlnirea din Moscova, Churchill a stabilit cu Stalin acordul de procentaj, Marea Britanie mai spera să menţină în Polonia echilibrul între influenţa occidentală şi cea sovietică. Paritatea a fost o iluzie. Tot iluzie a fost şi ideea unei deschideri minime în România, unde influența reală ajunsese la 90% pentru U.R.S.S. şi 10% pentru Vest. Prin urmare, în momentul capitulării Germaniei (7-9 mai 1945), nici Polonia, nici România, nici alte ţări din Est nu puteau sărbători victoria; se aflau, deja, sub ocupaţie sovietică… Spre deosebire de polonezi, românii îşi eliberaseră singuri capitala prin lovitura de stat din 23 august 1944; Moscova a impus, în martie 1945, guvernul pro-sovietic (Groza). Cu armata română luptând în Vest, fără sprijinul Aliaților, cu soarta incertă a Transilvaniei, regele Mihai nu avusese de ales. Diplomaţii occidentali de la Bucureşti erau şocaţi de nepăsarea cu care şefii lor acceptau sovietizarea României; Churchill îşi „certa” ambasadorul îngrijorat, repetându-i că „noi, britanicii, avem interese de doar 10% în România şi nu suntem decât spectatori”… De altfel, la prima paradă de 9 Mai (1945) unul dintre cele două batalioane care au defilat prin faţa Regelui și a Comisiei Aliate de Control aparţinea NKVD; de 10 Mai, Ziua Națională, bucureștenii îl ovaţionau pe rege. Alea iacta est…