Alexandru Dimitrie Xenopol: „Adevărurile fundamentale rămân aceleaşi pentru toate timpurile”

Publicat de Nicolae Tomescu, 23 martie 2019, 09:26

Una dintre cele mai desăvârşite personalităţi culturale ale României, autorul primei sinteze sau istorii complete a poporului român, „Istoria românilor din Dacia Traiană”, adusă la cunoștința întregii lumi,

după ce a urmat primele clase şcolare la „pensionul greco-francez” al lui Constantin Athanasiade şi la şcoala primară de la „Trei Ierarhi” (cu învăţătorul I. A. Darzeu), şi-a continuat studiile la Academie (fosta „Academie Mihăileană”) şi la „Institutul Academic” (profesorii T. Maiorescu, N. Culianu, Gr. Cobălcescu); în iunie 1867, se „clasifica” primul la examenul de bacalaureat; în toamna aceluiaşi an, devenea student în drept şi filozofie la Berlin, datorită unei burse oferită de societatea „Junimea” şi de Primăria Iaşi.

Alexandru Dimitrie Xenopol (născut la 23 martie 1847/potrivit câtorva surse, la 24 martie/, în Iași[1] – 27 februarie 1920, București) susţinea, la 24 de ani, două doctorate[2]. Tot în același an (1871), s-a întors în ţară şi s-a stabilit la Iaşi. A participat la festivităţile de la Putna, rostind discursul de deschidere. Până în 1878, Xenopol a urcat treptele ierarhice ale unei cariere în magistratură[3], participând, în paralel, la activitatea Societăţii „Junimea” şi continuând colaborarea, din studenţie, cu oficiosul societăţii „Convorbiri literare”. În 1878, se înscrie în rândurile liberalilor moderaţi, cu Societatea „Junimea”. În 1883 a devenit profesor de istorie la Universitatea din Iaşi (avea 36 de ani).

În anul 1888, publică primul volum[4] al lucrării Istoria românilor din Dacia Traiană. Cea mai importantă creaţie din viaţa lui Xenopol[5]reprezintă prima prezentare sistematizată, analitică şi complexă a istoriei românilor, din toate provinciile tradiţionale, începând tratarea problematicii din cele mai vechi timpuri până la Unirea din anul 1859, înfățișează aspecte fundamentale[6] proprii vieţii sociale, economice, politice, administrative, culturale şi religioase, definitorii pentru români, urmăreşte evoluţia activităţii umane, producţiile şi bogăţiile acestui spaţiu geo-istoric, reliefează categoriile sociale, starea şi evoluţia ţăranilor, meşteşugarilor, breslaşilor, târgoveţilor, orăşenilor sau a marilor proprietari funciari.

Academia Română recunoaşte meritele ştiinţifice ale lui A. D. Xenopol, pe data de 11 martie 1896, atunci când îl alege membru activ al său. Din 1898, Xenopol a devenit rector al Universităţii Iaşi[7]. A colaborat şi cu instituţii de profil din străinătate, unde era apreciat ca un bun istoric. În 1896, a apărut, la Paris, în două volume, traducerea prescurtată a Istoriei românilor din Dacia Traiană („Histoire des Roumains de la Dacie Trajane”). Tot la Paris i-a fost editată, în anul 1899, lucrarea intitulată „Les principes fondamentaux de l’histoire” (Principiile fundamentale ale istoriei), care l-a consacrat în cercurile filozofice. Datorită acestei opere este ales membru corespondent al Academiei de Ştiinţe Morale şi Politice din Paris. A scris şi alte lucrări[8]: Domnia lui Cuza Vodă (1903), Mijloacele de îndreptare ale stării ţărănimii române (1907), Istoria partidelor politice din România (1910).

Preocupările literare au în ansamblul activităţii sale o pondere mult mai mică decât cele istorice. Xenopol a studiat literatura în cadrul istoriei, ca pe o componentă a culturii naţionale, alături de limbă, tradiţii, moravuri şi artă[9]. Atunci când talentul şi forţa de creaţie depăşesc sfera naţionalităţii, literatura poate căpăta atributul universalităţii. În acelaşi timp, ea are o profundă menire socială, este una din principalele cauze ale evoluţiei societăţii[10]. Xenopol a afirmat, în spiritul „Daciei literare”, strânsa legătură dintre literatura nescrisă şi cea cultă[11]. Creaţia populară a avut, începând din perioada formării poporului român, atunci când nu exista literatură scrisă, rolul de a forma, de a cizela şi de a conserva calităţile estetice ale limbii române; în folclor scriitorii români din toate epocile au găsit un izvor de inspiraţie[12]. În ceea ce priveşte istoria literară, Xenopol se dovedeşte mai obiectiv. Evoluţia literaturii este urmărită în strânsă legătură cu evoluţia istorică a poporului român, cu realitatea socială şi culturală a fiecărei epoci, o atenţie deosebită este dată genurilor şi speciilor literare[13]. Xenopol şi-a semnat versurile şi pastelurile publicate în revista „Arhiva” cu pseudonimele I. Laur (între 1894-1899) şi Rama (1901-1902)[14]. Puţinele pagini memorialistice, grupate sub titlul Istoria ideilor mele, transmit ceva din sincera umanitate şi din experienţa de viaţă a autorului lor (vezi Dicţionarul literaturii române de la origini până la 1900, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1979, pp. 925-926).

Stabilit la București (1914), va rămâne sub ocupaţia germană din anul 1916, până la eliberarea oraşului (în 1918). A murit la 27 februarie 1920, fiind înmormântat cu funeralii naţionale…

[1] Părinţii săi erau Dimitrie şi Maria Xenopol… Alexandru a fost primul din cei şase copii ai familiei. A crescut în mediul studios al familiei sale, începându-şi studiile la pensionul tatălui, unde predarea se făcea în limba franceză… În anul 1856, a devenit elev al şcolii din Trei Ierarhi; a făcut studii liceale la Academia Mihăileană şi la Institutul academic. Îşi ia bacalaureatul în 1867. Societatea „Junimea” i-a remarcat calităţile intelectuale şi i-a oferit o bursă de studii în Germania…

[2] La Berlin şi la Giesen (Germania), în drept şi filosofie… A obținut, pentru amândouă, calificativul magna cum laudae…

[3] A practicat avocatura până în anul 1883…

[4] 619 pagini… Ultima parte a acestei opere a văzut lumina tiparului în anul 1893…

[5] 16 ani de documentare şi 10 ani de redactare, pentru a scrie cele aproape 4.000 pagini… În scopul finalizării sintezei, A. D. Xenopol a realizat cercetări îndelungate în arhive şi biblioteci din ţară ori din străinătate, publicând, anticipat, diverse studii referitoare mai ales la izvoarele şi instituţiile istorice româneşti; în elaborările sale, autorul surprinde structurile societăţii româneşti, dinamica evenimentelor, cauzalitatea şi finalitatea acestora…

[6] Un loc important se acordă structurilor instituţionale, proprii statelor româneşti, cum au fost cele integrate activităţilor juridice, financiare, şcolare, cutumiare, militare, intelectuale, se fac referiri la ştiinţă, biserică, la politica internă şi externă…

[7] Mai târziu, a pierdut această funcţie din cauza unor jocuri politice. În anul 1908, se alătură grupării conservator-democrate condusă de Take Ionescu, deşi nu a desfăşurat, ulterior, activitate politică activă…

[8] Unele de importanţă mai mare sau mai mică…

[9] El a distins, printre primii la noi, literatura „în sensul special”, restrâns, al cuvântului, deci ca artă, de literatura în sensul „general” al cuvântului, adică de totalitate a scrierilor, indiferent de natura lor. Literatura trebuie să fie, în primul rând, „frumoasă”. O a doua trăsătură a ei, în concepţia lui Xenopol şi în cea mai directă descendenţă paşoptistă, este caracterul naţional, definit drept suma ideilor specifice unui popor, spiritul său general. Totodată, literatura este un produs individual, iar din determinarea mai mult sau mai puţin clară a individualităţii artistului provine originalitatea operei literare…

[10] Xenopol crede chiar că evenimentele revoluţionare de la 1848 sunt, în bună parte, o urmare directă a dezvoltării literaturii române după 1840. Pentru el, literatura nu poate avea valoare estetică atîta vreme cât nu exaltă „simţimintele”patriotice ale cititorului. De aceea, va privi cu neîncredere lirica erotică, pe care o socoteşte apanajul poeţilor minori…

[11] Fără a avea vocaţie de critic literar, Xenopol a găsit totuşi, din când în când, răgazul necesar pentru a discuta scrierile unor autori ca Gr. H. Grandea, N. Gane, Matilda Cugler-Poni, Ana Conta-Kernbach, Sofia Nădejde, N. Petraşcu, Elena Văcărescuşi Riria. Cronicile sale literare, deşi conţin numeroase observaţii de bun simţ, sunt mai curând o dovadă a lipsei de spirit critic. Astfel, Xenopol îl apropie pe N. Gane, ca poet, de M. Eminescu, Matilda Cugler-Poni este considerată unul dintre cei mai mari poeţi români, iar Riri genială…

[12] Xenopol acordă o mare importanţă studierii şi culegerii exacte a literaturii populare…

[13] În cuprinsul unei perioade anumite sunt căutate trăsăturile care o pot defini, creatorii care o pot reprezenta. Scriitorilor li se trasează portrete sumare, dar veridice, interesante, totuşi, mai mult pe plan istoric, deoarece nu surprind, cel mai adesea, trăsăturile morale sau artistice, ci motivele unei opţiuni politice, ale unei atitudini civice…

[14] Inspiraţia lui lirică provine dintr-o filtrare naivă a elanurilor intime, care ar fi putut să capete înfăţişarea adevăratei poezii erotice, dacă nu ar fi fost copleşită de o retorică greoaie, vetustă, cu ecouri din Gr. Alexandrescu şi chiar din C. Conachi. Se adaugă inaptitudinea de a folosi un lexic poetic adecvat şi lipsa oricărei preocupări pentru eufonia versului. Însemnările de călătorie din Carpaţii răsăriteni, Elveţia, Italia, Austria şi Germania, unele publicate sub pseudonimul Helvetius, sunt lipsite de culoare, Xenopol privind peisajul numai cu ochiul unui călător minuţios şi dornic de instrucţie, care notează ceea ce vede pentru a-şi completa informaţiile… A tradus, destul de corect, din Goethe (Hermann şi Dorothea, traducere rămasă în manuscris). Cele câteva poezii, tălmăcite din I. G. Fischer şi publicate în „Convorbiri literare” sunt semnate y, după cum cu aceeaşi literă este semnată şi traducerea poeziei Enigma de Schiller. În revista „Arhiva” a întrebuinţat, mai rar, pseudonimul Vitold…