#StareaEducației(INTERVIU)Rețelele sociale modifică atenția, comportamentul și relațiile copiilor. Simona Herb, psihoterapeut, coordonatorul Comunității Terapeutice EFT din România: ”Utilizarea rețelelor sociale de către copii și adolesecenți schimbă rețelele neuronale ale acestora. Sunt efecte invizibile ale timpului petrecut online.”

Publicat de andreeadaraban, 14 octombrie 2025, 17:09

Într-o zi obișnuită de școală, un elev de gimnaziu din România petrece, în medie, patru ore pe internet. În weekend, timpul urcă la peste cinci ore, aproape cât o zi întreagă de cursuri. Jumătate dintre ei folosesc telefonul cel mai intens seara, chiar înainte de culcare, înlocuind complet activitățile recreative sau pregătirea pentru somn.

Datele apar în cel mai recent raport, realizat de Ministerul Educației și UNICEF România, privind starea de bine a elevilor de gimnaziu. Studiul arată, printre altele, că utilizarea excesivă a tehnologiei tinde să fie asociată cu dezechilibre emoționale, izolare, agresivitate și un sentiment general de nemulțumire față de propria persoană. În același timp, tot mai mulți copii spun că și-ar dori să petreacă și mai mult timp online.

Cum ajung rețelele sociale și aplicațiile să capteze complet atenția copiilor și adolescenților? Ce efecte au asupra dezvoltărilor emoționale, relaționale și cognitive? Cum pot părinții și profesorii să pună limite sănătoase fără să se transforme în dușmanii copilului?

A răspuns acestor întrebări, în emisiunea #StareaEducației,  Simona Herb, psihoterapeut, trainer acreditat în terapia centrată pe emoții, coordonatorul Comunității Terapeutice EFT din România.

Andreea Daraban: Există o vârstă ideală la care copiii ar putea primi un telefon personal?

Simona Herb: E o întrebare bună. Ideală nu știm care este, pentru că odată cu telefonul, desigur, se deschide o lume care este dincolo. În acest context al nostru, modern, evident că va fi nevoie de telefon la un moment dat. Va trebui să le dăm un astfel de dispozitiv. Eu recomand să se prelungească această perioadă pe cât posibil și atunci apare intrebarea cum să facem ca să o prelungim? În primul rând, eu zic că ține de părinți, să putem oferi educația necesară, discuțiile și activitățile necesare care pot coopta copiii să facă altceva decât să stea pe telefon. Cu cât sunt mai mici, asta ne arată studiile, cu atât afectează foarte mult creierul și rețelele neuronale. Și de aceea, noi ne dorim, cel puțin până la vârsta școlară, să nu aibă de-a face cu tehnologia aceasta, mai ales cu telefonul, care îi duce spre internet, deschide multe porți.

Andreea Daraban: Pandemia a schimbat mult obișnuințele. Odată cu pandemia am fost nevoiți, practic, să utilizăm mai mult telefonul.

Simona Herb: Sigur, odată cu pandemia a apărut foarte mult activitate online, școală online și atunci copiii au fost obligați, într-un fel, să învețe toată tehnologia, chiar și cei care nu aveau acces, de exemplu, la un laptop. Iar acolo este o lume, dar nu spun că este o lume rea. Poate să fie și o lume care să ne dea posibilități, dar este, într-adevăr, o lume care, dacă nu este conținută de părinți, mai ales dacă nu este limitată și nu este sănătos limitată,  atunci poate să fie o lume periculoasă pentru o minte fragedă ca a unui copil.  Eu cred că și timpul petrecut pe aceste dispozitive e foarte important.

Andreea Daraban: Care sunt principalele pericole la care este expus un copil care are acces la ecrane?

Simona Herb:  Primul și primul este cât stă în fața ecranului, pentru că, deși pare că nu contează, de fapt contează. Pur și simplu rețelele neuronale se schimbă. În ce sens? Și vedem asta, probabil, la copiii noștri de multe ori și anume este acest ”instant gratification”, o recompensă imediată. Pentru că odată ce apești pe un buton se deschide o lume, mai apești pe un buton se deschide o altă lume și asta  în câteva secunde. Modifică modul în care noi gândim, mai ales, cum am zis, o rețea neuronală care este încă în construcție. Și anume vrem ca totul să se întâmple foarte rapid. Creierul obosește, există foarte mult ADHD. Pentru o parte este un diagnostic corect, dar în majoritatea cazurilor este și legată de această rapiditate a ceea ce se întâmplă pe internet. Iar copilul ajunge, la un moment dat, să nu mai poată să se concentreze și vedem că avem deficit de concentrare, de atenție. La școală, un profesor care explică mai lent deja plictisește copilul pentru că, pur și simplu, creierul lui este obișnuit cu un alt ritm. Deci ăsta este un pericol nevăzut. Această apăsare de buton care îți dă imediat ceva, un rezultat. Nu mai există această lentoare a parcurgerii etapelor, de la ceea ce fac  la rezultat. Deci există un drum pe care ei nu-l mai parcurg. Se schimbă, pur și simplu, modul în care ei au atenția, în care gândesc, în care așteaptă rezultatele. După care, bineînțeles că sunt site-urile cu un conținut nepotrivit vârstei. La fiecare vârstă există un conținut nepotrivit. Pentru că există acum multă influență și copilul fraged nu are discernământul de alege între bine și rău. Asta este marea problemă. Copiii nu înțeleg că unii sunt plătiți să spună că un produs sau o activitate este potrivită. Unii fac, nu știu, poate un film de dragul urmăritorilor și spun că nu mai merg la școală sau încep să consume anumite substanțe, iar copilul va crede că așa este normal, că asta este ceea ce ar trebui să facă în viață. E periculos, iar noi trebuie să stăm foarte aproape de ei.

”Problema este legată de cum poate părintele să facă față la frustrarea copilului.  Noi, adulții, trebuie să fim ”stronger wiser”.

 Andreea Daraban: Iată, din ce în ce mai mulți adolescenți au conturi pe tot felul de platforme online. Uneori, dacă nu ai aceste conturi, ești cumva respins de grup. Cum facem să le fie și bine copiilor, dar în același timp să-i ferim de a sta foarte mult pe aceste rețele sociale?

Simona Herb: Două aspecte importante pe care le-ați numit. Pe de-o parte, că nu vrem să stea atât de mult, dar, de cealaltă parte, este presiunea socială a grupului, mai ales dacă ne gândim la o vârstă de preadolescență, unde grupul devine mai important decât familia de origine. Pe moment.  Lucrurile se schimbă în timp. Dar atunci, într-adevăr, aceasta este cerința foarte mare de a fi ca și ceilalți, de a fi acceptat. Și, din nou, eu repet, familia. Ceea ce s-a discutat și se discută continuu în familie, adică modul în care noi modelăm felul de a gândi, trebuie să fim aproape. Sigur că o să le dăm acces la ceva, dar sunt unele platforme care sunt chiar periculoase, aș spune. Odată, că nu știm cine este dincolo. Acela nu este un contact real cu un om real. Noi nu știm cine e în spatele contului. Până la urmă și asta este ceva neautentic și artificial.  Eu cred că marea problematică este cum părintele poate să facă față la frustrarea copilului. Pentru că aici, de fapt, ajungem. Copilul își dorește, este firesc să-și dorească dacă toată lumea face acest lucru și este o lume care, uneori, ne se duce și pe noi, ca adulți. Trebuie să fim ”stronger wiser”, cel mai puternic și mai înțelept. Eu știu că nu e bine pentru copil și cum pot să fac acest echilibru între a nu-l frustra tot timpul și, în același timp, a pune niște limite pe care eu știu că, la un moment dat, o să le respecte și o să fie bucuros că a făcut asta. Dar acum, cu siguranță, o să am parte de supărarea lui, de opoziția lui.

Andreea Daraban: Controlul parental este o soluție?

Simona Herb: Da, categoric. Eu nu cred că pe telefon ar trebui stat nelimitat și fără ca părintele să-și dea seama la ce se uită copilul și cât timp. Am mai zis, cred că timpul este uneori mai periculos, pur și simplu timpul pe care copilul îl petrece în fața ecranului. Acum sunt multe soluții pentru control parental. Eu aș spune că, din nou, părintele ar trebui să aibă curaj să fac asta, pentru că, sigur, un adolescent se va opune și controlului parental. Nu va primi cu brațele deschise acest lucru. Iar noi trebuie să câștigăm această abilitate de a vorbi ferm și, în același timp, blând. Nu mă bucur că pun limite. În același timp, sunt conștient că anumite limite sunt necesare.

”E nevoie ca părinții să depună un efort activ în a fi un model. Trebuie să găsească modalități în care copiii să se întâlnească, dar în lumea reală, nu în cea virtuală.”

Andreea Daraban: Vorbim despre o izolare socială a acestor copii care petrec foarte mult pe rețelele sociale. Studiile au constatat că acei copii care petrec mult timp online se izolează social, încep să se comporte într-un anumit fel, se distanțează de familie. Iată câteva dintre efectele accesării prelungite a unor astfel de rețele sociale. Spuneați că o soluție ar fi controlul parental și limita pe telefon. Ce alte soluții ar mai putea fi în afară de discuțiile dintre părinți și copii? Poate că și la școală ar trebui să se intervină în zona aceasta.

Simona Herb: Și alternative de petrecere a timpului. Ce pot eu să-i ofer ca părinte, ca  exemplu, nu doar ca vorbe. Pentru că știm foarte bine, una este ceea spunem și cercetările ne arată cât de mult interiorizăm din ce ni se spune și cât de mult interiorizăm din ce ceea ce experimentăm. Și atunci, părinții ar trebui să fie, din nou, inițiatorul unor activități, cum ar fi, mersul la teatru, la film, în natură, la sport, la tot felul de activități, până găsim și activități care se potrivesc. Nu toate vor fi potrivite pentru adolescenți sau nu o să achieseze cu bucurie la ele, dar o să găsim. Hai să citim, hai să avem, nu știu, două ore în casă în care nu merge niciun devicen și toată lumea citește. E nevoie ca părinții să depună un efort activ în a fi un model, nu să le spunem: ”nu mai sta pe telefon”. Nu e de ajuns. Trebuie să găsească modalități în care acești copii să se întâlnească, dar în lumea reală, nu în lumea virtuală.  Zilele trecute am fost la o întâlnire cu copii, iar copiii au scos telefoanele, aproape că nu vorbeau la masă. Erau la o masă și cei mai mulți stăteau pe telefon. Stăm pe rețele sociale, dar noi nu socializăm, adică nu mai știm să ne uităm în ochii celorlalți, să vorbim.

Andreea Daraban: E un paradox, stăm unul lângă altul și tot cu telefonul în mână comunicăm. Sunt convinsă că acei copii își dădeau mesaje între ei.

Simona Herb: Probabil, da.  Asta nu i-am întrebat.

 ”Regulile sunt normale, fac parte din iubirea securizată pe care un părinte poate să o ofere copiilor.”

Andreea Daraban: Tot mai multe țări interzic accesul adolescenților, cu vârsta sub 16 ani, la rețelele sociale. Credeți că e de bun augur un astfel de demers, o astfel de interdicție? Dacă interzicem, chiar nu vor mai avea acces copiii la aceste rețele?

Simona Herb: Nu știm dacă nu vor mai avea acces, dar vor avea mai puțin acces. Ce fac aceste țări? Ele acționează, cum am zis, ca un părinte la un moment dat, când observă că al său copil nu poate controla încă un comportament, căci despre asta este vorba. Nu înțelege de ce și nici nu poate să controleze acel impuls,  pentru că e un impuls. Ei stau foarte mult timp fără să știe uneori părinții. Și atunci, acest control aduce poate o limitare și cred că e bine să acționăm toți în acest sens.  Iată și comisiile oficiale acționează ca părintele mai înțelept. Dacă observ că al meu copil nu poate să controleze un comportament încă, ar fi bine ca eu să acționez ca limitator.

Nu cred că țările care au luat deja aceste măsuri au făcut rău și de altfel să vede și în statistici. România este pe primele locuri, din păcate, la timpul petrecut pe rețele sociale de către copiii până în 16 ani. Și adulții petrec foarte mult timp.  De altfel, există o asociere, dacă citim statisticile, între cât se petrece online și cât se citește, respectiv cărțile citite pe lună. Și asta cred că spune mult, e vorba de educație. Și uneori, pentru copii,  nu cu autoritate, nu cu brutalitate, sunt bune limitările.  Regulile sunt normale, fac parte din iubirea securizată pe care un părinte poate să o ofere copiilor.

Andreea Daraban: Cum îi ajutăm pe copii să-și caute validarea în lumea reală, nu doar prin like-uri și vizualizări? E greu….

Simona Herb: E greu. Mă întorc la ce facem noi, părinții,  până când copilul are acces la rețelele sociale. Adică cum îi educăm, cum își găsesc validarea în familie. Sigur, din nou, adolescența este o vârstă diferită, specială și atunci acolo este nevoie de mai multă validarea din exterior. Vorbim de cei șapte ani de acasă, dar, de fapt, studiile spun că ce facem  până în trei ani rămâne.  Adică, cât pot eu să fiu în contact cu mine, cât simt că merit, că valorizez, cum pot să pun limite când cineva îmi face rău. Dacă lucrurile astea s-au pus ca bază la timpul lor, copilul va fi mai puțin vulnerabil. Nu înseamnă că nu va mai fi, dar va fi mai puțin vulnerabil la tot ce vine din exterior. Pun multă presiune pe familie, știu, dar tot familia rămâne cea care trebuie să fie mai apropiată de copil, școala face cât poate.

Andreea Daraban: Care sunt semnele clare că un copil dezvoltă o dependență de telefon sau de social media, în general?

Simona Herb: Timpul petrecut, oboseala… ar trebui să ne uităm la copiii noștri și la ce se întâmplă cu ei dimineața, cum se pot concentra la școală. Ar trebui să observăm dacă sunt modificări serioase în rezultatele lor școlare, academice, pentru că ne spune ceva, că se întâmple ceva și, desigur, uneori copiii devin agresivi, asta în momentul în care noi le impunem limite.

Dacă vedem copilul că, pur și simplu, are o stare de agitație, devine agresiv cu părinții, cere, uneori fură timp, fură telefonul, atunci înseamnă că e mai puternic decât el. Noi vorbim cu ei, pare că înțeleg, dar impulsul e atât de puternic încât se poate transforma  într-o dependență. Din păcate, creierul nostru funcționează așa. Îi dai ceva care îi place atât de mult încât nu mai știi cum să oprești și, din nou, e nevoie de ajutor. E foarte greu să spui  NU la ceva care îți place.

 Andreea Daraban: Când este momentul să apelăm la un psihoterapeut? Părinții care observă astfel de comportamente, ar trebui să se îndrepte spre consiliere de specialitate?

Simona Herb:  Mi-ar plăcea să cred că părinții, ușor-ușor, înțeleg că a merge la psihoterapeut este firesc, așa cum mergi să-ți faci o verificare stomatologică sau medicală de alt tip. Fiecare părinte observă când copilul are anumite comportamente, este agitat, nu mai poate sta fără telefon, nu se odihnește cum trebuie, etc. Mi-ar plăcea să înțelegem că psihoterapia nu este pentru oameni care au probleme psihice și nu este un eșec al părintelui, ci doar o platformă în care putem să ne ajutăm și să înțelegem copilul și poate prin conversații. Eu recomand ca părinții să vină împreună cu copilul, creăm niște punți de comunicare și asta ar limita nevoia de a merge mai mult înspre validările externe. Să nu mai vedem psihoterapia ca o stigmă, la modulcă se întâmplă ceva cu noi sau este o rușine pentru familia noastră, ci  este o chestiune de grijă și educație.  Dacă observăm copilul că se împiedică, e bine să-l ajutăm, iar ajutorul să fie de specialitate.

Varianta audio a interviului: