Ciprian Porumbescu. Un om precum o baladă

Publicat de Nicolae Tomescu, 5 iulie 2015, 21:49

Pentru el, limba pe care o rostea, singura floare trăind prin metaforă, devenise limba adevărului, curajul de a mărturisi virtutea, mitologia și prezentul voinței de „a fi”. Iar vârsta la care a plecat către veșnicie nu a fost una a cuvintelor eșuate în mii de ascunzișuri, nici vârsta orologiilor așteptând disperarea clepsidrei; nașterea unei vârste a geniului muzical, pe care acum o despletim judecând-o, era – pentru eroul nostru – vârsta faptelor respirând prin oameni, vârsta cuvintelor și solfegiilor ajungând în eternitate…

*

În toamna anului 1853, în şipotele Sucevei se năştea muzicianul care, mai bine ca nimeni altul de la noi, avea să fie întruparea eroului romantic. Din căsuţa ridicată pe o coastă împădurită şi cu acoperişul alunecat peste pridvor, din şipote şi până la locuinţa din Stupca, unde drumul i s-a sfârşit în primăvara lui 1883, se întind ani, prea puţini ani de muzică. Astăzi, la Stupca i-a rămas mormântul şi pe cruce ultimele rânduri din „Cântecul tricolorului”, ca răspuns la una din ultimele lui dorinţe: „Iar când, fraţilor, m-oi duce/ De la voi şi-o fi să mor,/ Pe mormânt atunci să-mi puneţi/ Mândrul nostru tricolor”. Stupca a dispărut o dată cu el… în locul ei s-a născut un sat care-i poartă numele: Ciprian Porumbescu.

„Şi astăzi, astăzi am ajuns să-mi văd dorinţa împlinită, mi-am văzut visul cu ochii, am avut aplauzele frenetice pentru opul meu, am auzit chemând sute de voci, pline de entuziasm, numele meu, m-am văzut ridicat, lăudat, măgulit, laureat. Ce să mai zic, ce să mai aştept de la viaţa mea, de la viitorul meu? Puteam să am şi să mă aştept la o răsplată a studiilor şi ostenelilor mele până acum, mai mare decât am aflat-o acuma? Numele meu este întemeiat, viitorul meu îmi luce cu culorile cele mai vii înaintea ochilor…”, îi scria Ciprian tatălui său după premiera operetei „Crai Nou” de la Braşov, intuind parcă ceea ce n-a vrut să accepte niciodată cu adevărat, şi anume că viaţa lui, viitorul lui se apropiau de sfârşit înainte să înceapă. Iar bucuria cu care opreşte în cuvânt acest mare succes al primei operete originale create în spaţiul românesc capătă farmecul unei fotografii din epocă. Ce surprinde un moment când timpul se opreşte în loc, când muzica se stinge, când aplauzele tac şi rămâne doar gândul, viu şi puternic, şi apoi amintirea… Se întâmpla în 1882, la început de primăvară. Peste un an, tuberculoza care-l chinuia deja de mult timp avea să-l ucidă.

Dar să pornim din satul care astăzi îi poartă numele şi să întoarcem clepsidra. După câteva ocolişuri – căci, din păcate, în Moldova, indicatoarele spre casele memoriale sunt ori inexistente, ori aşezate greşit – am ajuns la Stupca într-o dimineaţă de luni în care am fi putut găsi muzeul şi casa memorială închise. Când am împins însă poarta, s-a auzit Balada lui Porumbescu şi am fost invitaţi înăuntru, în spaţiul care a supravieţuit până astăzi. Din casa mare pe care familia preotului Iraclie a avut-o aici în sat s-a păstrat doar anexa, bucătărioara de vară, o construcţie ţărănească simplă şi armonioasă, iar în ea este acum amenajat un mic muzeu care păstrează pianul surorii Marioara. Câteva obiecte ţărăneşti şi câteva fotografii refac o umbră din lumea în care a trăit Ciprian. Domnul Ştefan Bute, supraveghetorul casei lui Porumbescu, de o veselie molipsitoare pentru o dimineaţă de luni, povesteşte frânturi din existenţa familiei Golembiovschi – Porumbescu în casa din Stupca.

STEAUA SUB CARE S-A NĂSCUT…

Iraclie Porumbescu se căsătorea cu Emilia Clodniţchi la biserica de la Volovăţ, ctitorită de Ştefan cel Mare, în anul în care la Botoşani se năştea Mihai Eminescu. După trei ani, în 1853, venea pe lume cel de-al doilea copil al lor, micuţul Ciprian. Timid şi retras, născut sub o stea nu tocmai norocoasă, Ciprian s-a îndrăgostit de muzică. Iar şansa lui a fost întâlnirea, când încă nu avea mai mult de şapte ani, cu muzicologul Carol Miculi, profesor la Conservatorul din Lemberg şi discipol al lui Chopin, care şi-a petrecut câteva veri la Şipotele Sucevei, pentru a culege cântece populare, găzduit fiind chiar de tatăl lui Ciprian. Miculi, al cărui mormânt se află astăzi în cimitirul de lângă biserica din Stupca, lângă cele ale familiei Porumbescu, i-a intuit talentul. Atunci a început copilul să deprindă primele note muzicale, ascultând pianul lui Carol Miculi, iar apoi, când Iraclie a fost mutat la Stupca, Ciprian a primit primele lecţii de vioară la şcoala din Ilişeşti, în satul din apropiere, şi apoi, urmând gimnaziul la Suceava, a început să studieze pianul şi orga. Din tot ce-a fost domeniul pe care Iraclie şi Emilia l-au avut aici, la Stupca, grădina se păstrează şi acum. Înconjurată de livezi şi bolţi întregi de viţă-de-vie, casa acum pierdută – pierdută de mult, din timpul războiului – a fost locul cel mai iubit al lui Ciprian Porumbescu. După el avea să tânjească în timpul lunilor petrecute la tratament în Italia, locurilor copilăriei avea să le ducă dorul cel mai tare în anii pe care i-a petrecut departe de Stupca. I s-au lipit de suflet satul şi casa, şi oamenii de aici, şi pădurile din preajmă. Sub bolţile din curtea casei îi aducea la începutul tinereţii pe lăutarii din sat de la care încerca să înveţe cântece şi să le reproducă apoi la vioară sau la pian. De la Ilişeşti venea uneori cu ţiganca Ilinca şi cu scripcarul Urdă, care ştiau cântece populare, iar sora Mărioara îi acompania la pian. Nu-i greu să ţi-o imaginezi pe frumoasa Mărioara, care priveşte astăzi zâmbitoare dintr-o fotografie către pianul ei păstrat într-una dintre încăperi, cântând ca să-şi bucure fratele. E luminoasă, surprinsă într-o clipă în care zâmbetul de pe buze i se amestecă discret cu o tristeţe bine ascunsă, iar tunsoarea modernă este aproape şocantă. Veselă şi plină de blândeţe… aşa i-a apărut lui Ciprian, până în ultima zi a vieţii lui. Iar de satul pierdut printre păduri în care astăzi răsună muzica lui l-a chinuit mereu un mare dor. „O! Nu vă puteţi închipui cât îmi e de dor să mă duc odată acasă! Să şed în căsuţa caldă lângă sobă, să văz prin fereastră cum cade zăpada şi să mă visez la mândra Italie, unde am petrecut atâtea zile frumoase, unde mi-am recâştigat în câtva pierduta sănătate.”, le scria el din Italia în februarie 1883, cu câteva zile înainte să se reîntoarcă acasă – corespondenţa lui a fost publicată într-un volum apărut sub coordonarea Complexului Muzeal Bucovina. „În zilele trecute m-am fotografiat la Genova şi mâine capăt primele exemplare, de care vă voi trimite unul. Întâi să mă vedeţi în poză şi apoi în natură. La epistola aceasta nu-mi mai puteţi răspunde, căci cred că în ziua aceea când o veţi primi mă aflu deja pe tren în drum spre Stupca; Stupca!”

DRUMUL SPRE MUZICĂ ŞI SPRE (CELE VEȘNICE)

Din casa copilăriei, în care tatăl i-a insuflat credinţa şi patriotismul „cu asupra de măsură”, Ciprian a pornit pe propriul drum. Firav şi bolnăvicios, dar mereu plin de lumină şi de un dor de viaţă pe care numai cei sortiţi de timpuriu morţii îl pot avea, tânărul s-a avântat cu disperare în propria existenţă. Şi a început să studieze, să compună, să cânte resimţind parcă la fiecare pas sentimentul că trebuie să păcălească timpul. Până în 1873 a urmat la Suceava gimnaziul superior. Stătea cu chirie în încăperi mici şi pline de igrasie, la gazde prea puţin înstărite, mâncarea nu era nici ea îndestulătoare sau de cea mai bună calitate, pentru că tatăl Iraclie nu era foarte bogat. Probabil că aici tuberculoza i s-a strecurat în trup, pe când el era prea puţin atent la propria lui fiinţă şi prea mult preocupat de muzică. Organizase formaţii vocale şi chiar un cor, exersa cu colegii pe unde putea şi dădeau apoi concerte publice, noaptea copia partituri pentru cor şi orchestră sau îşi armoniza primele compoziţii, se arunca în vâltoarea muzicii cu toată patima vârstei. Şi tot cu patimă s-a avântat şi în mişcarea patriotică de „redeşteptare a solidarităţii naţionale”, ţinând discursuri înflăcărate împotriva stăpânirii austriece. În martie 1873, Ciprian a trecut cu bine examenul de maturitate. Pentru el începea deja numărătoarea inversă. Mai avea de trăit doar zece ani. şi de împlinit tot ce-i fusese scris. Avea să compună prima şi una dintre cele mai frumoase operete care s-au creat în România vreodată. Apoi minunata Baladă pentru vioară şi pian sau „Rapsodia română”, „Imnul Unirii” (Pe-al nostru steag) sau frumoasele Hore. „Hora de la Stupca”, „Hora Braşovului” sau „Hora Prahovei”. Asta de-ar fi să enumerăm doar câteva dintre compoziţiile cu care Ciprian făcea să se oprească în loc şi trecătorii pe străzile Sucevei, în dreptul ferestrelor lui deschise, atunci când cânta, şi „Valurile mării” în Italia, în ultimele luni de viaţă, şi chiar pe Verdi însuşi, dacă dăm crezare unor poveşti care au circulat în vremea respectivă.

„TATĂ, AM CĂNTAT DACIEI ÎNTREGI”

În 1871 are loc la Putna marea Sărbătoare Naţională în memoria lui Ştefan cel Mare cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la târnosirea Mănăstirii Putna, la care a participat şi el alături de Mihai Eminescu, Ioan Slavici, A. D. Xenopol. Se pare că după festivităţile oficiale pe pajiştea de la mănăstire s-a încins o horă în care au intrat toţi cei prezenţi, orchestra fiind condusă de Grigore Vindireu, căruia Ciprian i-ar fi luat locul, iar la final, după ce a cântat, s-ar fi aruncat la pieptul lui Iraclie strigând: „Tată, am cântat Daciei întregi!”. În 1881, pleacă la Viena la studii cu o bursă obţinută cu ajutorul Mitropolitului Silvestru Morariu Andrievici. Când s-a întors, s-a angajat la Braşov ca profesor de muzică la Şcolile Centrale Române şi dirijor al corului de la Biserica Sf. Nicolae din Şcheii Braşovului. Cea mai importantă creaţie a sa rămâne opereta „Crai Nou”, cu libretul după Vasile Alecsandri, pe care o termină în 1882. Alte lucrări, la fel de îndrăgite, rămân „Rapsodia română”, „Balada pentru vioară şi pian”, valsurile „Zâna Dunării” şi „Camelii”, apoi „Peneş Curcanul”, „Imnul Unirii” („Pe-al nostru steag”), „Inimă de român”, „Pe cerul Bucovinei”, sau horele „Hora de la Stupca”, „Hora Braşovului”, „Hora Prahovei”

Dar în 1874 o întâmplare nefericită a destinului avea să-i pecetluiască soarta. Înfiinţarea la Cernăuţi a societăţii studenţeşti „Arboroasa”, după numele vechi al Bucovinei. Ciprian i-a compus imnul, iar în ultimul an de seminar a fost ales preşedintele ei. Societatea n-a fost niciodată privită cu ochi prea buni de stăpânirea austriacă din cauza activităţilor prea intens patriotice. Porumbescu era sufletul ei, a creat primul ei ansamblu coral, apoi un cvartet vocal, muncea cu pasiune, clipă de clipă, nu irosea nici un minut şi toate îi măcinau sănătatea şi aşa destul de şubredă. Suferea des de răceli cu febră puternică, era mereu chinuit de frisoane, dar îndată ce treceau şi-l eliberau, Ciprian o lua de la capăt. În octombrie 1877, după o telegramă trimisă la Iaşi cu ocazia manifestărilor organizate acolo în memoria domnitorului Grigore Ghica, Austro-Ungaria decide să ia atitudine împotriva acestor manifestări patriotice, iar membrii Arboroasei sunt arestaţi sub acuzaţia de înaltă trădare şi li se înscenează un proces. Unul dintre cei mai înflăcăraţi combatanţi în presa vremii, care a luptat din răsputeri pentru a obţine eliberarea celor întemniţaţi, a fost însuşi Mihai Eminescu. Numai că lui Ciprian Porumbescu cele aproape trei luni de închisoare aveau să-i fie fatale.

ARESTAT ÎN CASA COPILĂRIEI

Era la Stupca, în casa copilăriei, când a fost arestat, şi cânta la vioară. Afară ploua mărunt, ploaie de toamnă, în luna lui octombrie. L-au urcat într-o căruţă şi l-au dus până la Cernăuţi, iar apa rece i-a pătruns prin haine. I-au dat voie să-şi ia cu el vioara şi o gramatică a limbii franceze. Temniţa s-a transformat însă pentru el în drum sigur spre mormânt. Pereţii reci şi mâncarea proastă i-au furat încă ani buni din viaţă. Tuberculoza s-a agravat iremediabil. Rămâne însă de aici, din închisoarea unde a stat cu deţinuţi de drept comun, frumuseţea unui episod cu seninătăţi aproape biblice. Unul dintre colegii de celulă, ascultându-l cântând o doină, a izbucnit în plâns… După unsprezece săptămâni cei cinci membri ai societăţii Arboroasa au fost achitaţi în urma unui proces care a durat trei zile. Dar Ciprian a ieşit din temniţă cu moartea în piept. Anii care vor urma sunt furtunoşi şi timpul aleargă pe lângă el. Se întoarce la Universitate la Cernăuţi şi apoi, cu mare greutate, pleacă să-şi împlinească visul şi să-şi continue studiile la Viena. De la Viena se întoarce la Braşov ca profesor de muzică la Gimnaziul mare românesc şi se angajează şi ca dirijor la Biserica Sf. Nicolae din Scheii Braşovului, loc mult prea rece şi înfrigurat pentru el.  Aici a compus „Crai Nou”, aici a reprezentat-o public pentru prima dată în februarie 1882, cu un succes minunat. De aici avea să plece spre Italia pentru a nu se mai întoarce în ţară decât ca să moară în luna iunie a anului următor. Cu multă încredere şi fără să accepte vreo clipă că în piept i se cuibărise tuberculoza, Ciprian se urcă în tren în gara din Braşov, plecând spre lumi mai calde.  „Acum ce e de făcut? De murit nu vreau să mor şi poate că nici n-oi să mor aşa curând, cu toate acestea starea sănătăţii mele prezente e periculoasă sau cel puţin nefavorabilă şi să intru cu ea în iarnă, şi mai rău! (…) Parcă-l văd pe tătuţa cum se întristează şi cum o fi zicând: oho, dacă-l trimet la Italia, apoi rău trebuie să mai steie cu bietul Ciprian. Dar nu-i aşa. Spre a evita pe viitor bolire mai grea, spre a întări plămânile şi a evita o tuberculoză, care uşor s-ar putea furişa, e mai bine să mă duc şi să mă restaurez, decât mai târziu, când n-a mai folosi la nimica. „Şi apoi: „După concert s-a dansat, dar eu am stat numai până pe la 12, apoi m-am dus acasă. Invidiam pe colegii mei din adâncul inimii că-şi petrec atât de bine şi eu, bietul, sunt exclus de la astfel de plăceri. Nu cred că voi pleca azi – sunt prea obosit de ostenelile zilelor trecute – şi azi e foarte frig, chiar acuma ninge cumsecade. Mâine însă desigur plec. (…) M-am decis să mă duc la Nervi ş-apoi, dacă voi putea şi va fi necesar, mă voi duce şi în alt loc. Scumpă surioară, Maria, plec şi Dumnezeu ştie… mi-i jale grozav… Te rog, cântă compoziţiile mele şi gândeşte-te la mine, scumpă, unică soră, la care ţin cu iubire şi credinţă până la moarte. Dar ce? Trebuie să uit dorul!  Deja mă cheamă frumoasa Veneţia cu gondolierii ei cântăreţi, deja văd vârful domului din Milano, deja simt zefirul cald al Rivierei cereşti – deci plec cu aceste gânduri”.  Căsuţa din Stupca şi toate amintirile din aceste locuri au plecat însă cu Ciprian în Italia. Ca şi iubirea niciodată împlinită pentru Berta Gorgon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, ca şi iubirea pentru muzică şi pentru doina românească. A luat cu el lumi întregi când a urcat în trenul care l-a dus la Nervi, a luat cu el toată frumuseţea de poveste pe care şi astăzi, dacă veţi năzui până la Stupca – azi, Ciprian Porumbescu – o veţi regăsi intactă.

Iubire neîmplinită

Între 1873 şi 1877, Ciprian Porumbescu a urmat cursurile Institutului Teologic Ortodox din Cernăuţi. Muncea mult, studia mult, iar singurele perioade de odihnă erau vacanţele petrecute vara la Stupca. Într-una din aceste luni, Ciprian a cunoscut-o pe Berta Gordon, fata pastorului evanghelic din Ilişeşti, de care s-a îndrăgostit. Înaltă şi subţire, Berta avea să fie şi ea parte la destinul de erou romantic pentru care s-a născut Ciprian, căci povestea lor de iubire a rămas neîmplinită. Familiile lor, de confesiuni diferite, nu au permis căsătoria, iar tatăl Bertei a încercat în permanenţă să-i îndepărteze pe cei doi tineri unul de altul, trimiţându-şi fata în străinătate. „Numai ea singură îmi poate da curajul şi puterea de a răbda mai departe şi a duce munca începută la bun sfârşit”, scria Ciprian despre Berta, iar ea răspundea: „Cât de rău îmi pare că nu pot sta faţă în faţă cu acela căruia toată viaţa mea aşi dori să-i fiu cu inima deschisă…” La moartea lui, Berta îi scria Mărioarei: „Greu de suportat nenorocirea aceasta; mi-a nimicit tot ce am sperat şi am dorit în viaţă. Mi s-a răpit tot ce am numit noroc. (…) Roagă-te, dragă Marie, la mormântul Lui şi pentru mine. Ţie ţi-i dat să fii în apropierea Lui, tu ai putut să-i arăţi scumpului iubirea ta, prin îngrijirea jertfitoare. O, de ce n-am putut şi eu!”.

IAR CÂND, FRAŢILOR, M-OI DUCE…

Drumul până la mormântul din spatele bisericii e scurt. Satul e mic. Pe cruce e tricolorul, aşa cum i-a fost dorinţa. E locul unde cu mare tristeţe l-au condus toţi cei ce l-au iubit, după ce, pe 6 iunie 1883, a murit crezând până în ultima clipă în muzică şi în dreptul lui la viaţă.  Peste drum de cimitir se află acum muzeul „Ciprian Porumbescu”, amenajat din 1971 într-un conac boieresc, care păstrează violoncelul la care a cântat el şi husa viorii, căci vioara a dispărut la un moment dat, i s-a pierdut urma în timp şi n-a mai fost niciodată găsită. În rest, fotografii şi frânturi din viaţa lui surprinse în citate aşezate pe pereţi şi o muzeografă inimoasă, Ileana Buta, care îţi povesteşte cu pasiune existenţa muzicianului. De la muzeu, Balada se auzea până la mormânt. Şi de peste ani, gândul lui trimis din Italia la Stupca: „Astăzi e o zi ţesută în aur şi argint; de dimineaţă deja se ridică soarele cu maiestate din marea răcoroasă şi umple sinul de la Genua cu splendoare aurie. (…) Mă uitam pe fundul apei, care, lângă mine, nu era mai adâncă de jumătate de metru, apa curată că se vedea fiecare pietricică pe fund. Şi iarăşi mai închideam ochii şi mă visam acasă, cugetând cum şedeţi undeva cu Marica lângă sobă şi vă încălziţi şi afară fluieră un crivăţ de-ţi ţiuie urechile… O! Italie, Italie! Frumoasă şi dulce mai eşti! Ah, dar ce folos? Nu plăteşte toată frumuseţea şi dulceaţa ei o ceapă friptă, dacă colea peste gard nu mă pot sui la Stupca!…”.

Sfârşitul şi l-a aflat într-adevăr la Stupca, îngrijit de Mărioara şi de tatăl Iraclie, după o primăvară cumplită pentru el, căci întoarcerea acasă din însorita Italie nu i-a priit deloc. Prea puţin a mai putut cânta Ciprian în ultimele luni de viaţă. La Nervi, doctorul nu-i dădea voie, iar la Stupca, odată reîntors, nu s-a mai ridicat din pat decât din când în când. Vioara devenise prea grea pentru el. „Pe zi ce trece mă simt tot mai slab şi mai debil. Mi-e teamă că nu mai am mult a încurca lumea. „Notat în jurnal, unul dintre ultimele „concerte” susţinute de Ciprian Porumbescu rămâne cel din faţa mării, din iarna lui 1882. „Jos, la albia mării, scot violina din scrinul ei, direg coardele, mirare! (…) Mă reazem de un pisc de stâncă ce străbătea din mare şi gândesc ce oare să cânt. Ah’, îmi răspunsei în gând: «Voi cânta Doina, să o audă şi Mediterana şi Mediterana să o ducă oceanului şi să ştie şi antipozii noştri dincolo că numai un cântec e coborât din cer şi acela e Doina…» (…)Cântai cam lung scumpa-mi Doină şi parcă nu mă puteam despărţi de ea! Mi se părea că miliardele de stele şi steluţe ce se uitau la mine din mare sclipeau vesel-unduioase, precum era şi inima mea, cufundată întreagă în mlădioasele acorduri a Doinei, ce iarăşi mi se părea că nu o cântasem cu atâta simţ ca acum…”

Autor: Monica Andronescu („Jurnalul Național”)