#StareaEducației (INTERVIU) Ziua Învățătorului. Raluca Iarovoi, cadru didactic la Școala Primară ”Carol I” din Iași, cu o experiență de 30 de ani la catedră: „Copiii de astăzi sunt mai grăbiți, vor să afle tot mai mult și nu mai au răbdare să stea, să fixeze, să asculte. Ceea ce rămâne neschimbat este însă sufletul de copil.”

Publicat de andreeadaraban, 5 iunie 2026, 10:12 / actualizat: 9 iunie 2026, 10:32

Ziua Învățătorului, sărbătorită anual pe 5 iunie, este un prilej de a aduce în prim-plan oamenii care modelează generații și contribuie, zi de zi, la formarea viitorului. Printre aceștia se numără și Raluca Iarovoi, cadru didactic la Școala Primară „Carol I” din Iași, care marchează în acest an trei decenii de activitate în învățământ. Provenită dintr-o familie cu tradiție în educație, Raluca Iarovoi a mărturisit, în emisiunea Starea Educației,  că alegerea profesiei a venit firesc. Tatăl său a fost învățător timp de 49 de ani, iar alți membri ai familiei au urmat aceeași cale. „E cumva în ADN-ul nostru profesia de învățător. Și deși am terminat Facultatea de Istorie, niciodată n-am făcut facultatea cu gândul de a deveni profesor de istorie”, spune aceasta.

Absolventă a Școlii Normale din Iași și ulterior a Facultății de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza”, Raluca Iarovoi și-a început cariera didactică la doar 19 ani, după ce a obținut unul dintre cele mai bune rezultate la concursul de titularizare. În cei 30 de ani petrecuți la catedră, învățătoarea a fost martoră la transformări majore ale societății și ale sistemului de educație. Cu toate acestea, consideră că esența copilăriei a rămas aceeași. „Sincer, cred că neschimbați sunt copiii. E doar impresia că ei s-au schimbat. Își pun amprenta transformările din societatea noastră, dar sufletul de copil este neschimbat. Cred că inocența lor, energia lor este mereu aceeași, dorința de a cunoaște.”

Provocarea, spune ea, nu este adaptarea copiilor la școală, ci adaptarea profesorilor la noile realități. „Noi trebuie să ne transformăm. Copiii sunt la fel. Noi cred că am rămas, cumva, într-o zonă în care dacă nu facem eforturi să ne aliniem la ce este nou, nu ne mai putem lipi de sufletul lor.”

Pentru Raluca Iarovoi, cea mai mare satisfacție profesională vine din relația construită cu elevii încă din primii lor ani de școală. În opinia sa, învățătorul are un rol esențial în formarea atitudinii copilului față de școală și învățare.

„De noi depinde felul cum se raportează la școală, la învățare, cum simt și învață să fie responsabili față de școală și de sarcinile școlare. Practic, tot parcursul școlarității lor cred că depinde foarte mult de ceea ce clădim noi în clasele primare.”

Deși consideră că natura copiilor nu s-a schimbat, observă diferențe importante în comportamentul generațiilor actuale. „Sincer, mi se par un pic mai grăbite generațiile actuale. Copiii de acum 20-30 de ani erau mai așezați, mai cumpătați în reacții. Acum energia lor este debordantă.”

Accesul rapid la informație și prezența constantă a tehnologiei influențează capacitatea de concentrare și răbdarea elevilor. „Nu mai au răbdare să stea, să fixeze, să asculte. Îți trebuie foarte mult tact să poți să-i ții captați acolo.” În același timp, consideră că problema nu este existența tehnologiei, ci lipsa unei ghidări adecvate.

Întrebată care este cea mai mare provocare întâlnită în carieră, învățătoarea Raluca Iarovoi a răspuns fără ezitare: „Cea mai mare provocare, din punctul meu de vedere, este atitudinea părinților față de școală.” În opinia sa, școala și educația nu mai ocupă întotdeauna locul central pe care îl aveau odinioară în viața familiei. Această schimbare de perspectivă poate avea efecte asupra seriozității cu care elevii tratează sarcinile școlare și asupra adaptării lor la cerințele din ciclurile următoare de învățământ.

În calitate de mentor pentru studenți și elevi practicanți, Raluca Iarovoi observă cu îngrijorare dificultățile sistemului în pregătirea viitoarelor cadre didactice. „Nu se acordă suficientă atenție pregătirii viitoarelor cadre didactice. Mi se pare inadmisibil ca un viitor învățător, care vine și modelează creierașele unor copii, să intre pe baza unui dosar la facultate.”

Radăm, mai jos, interviul integral:

Andreea Daraban: Trei decenii la catedră înseamnă experiența mai multor generații de elevi, fiecare cu particularitățile și provocările sale. În acest răstimp școala s-a schimbat, societatea s-a schimbat, iar copiii cresc într-o lume total diferită de cea a părinților lor. Ce credeți că a rămas, totuși, neschimbat, doamna Iarovoi?

Raluca Iarovoi: Sincer, cred că neschimbați sunt copiii. E doar impresia că ei s-au schimbat. Își pun amprenta transformările din societatea noastră, dar sufletul de copil este neschimbat. Cred că inocența lor, energia lor este mereu aceeași, dorința de a cunoaște. Abordarea noastră cred că trebuie să se schimbe un pic, pentru că trebuie să ne adaptăm constant la tot ce înseamnă tehnică, informatizare, trebuie să ne pliem cumva pe interesele lor, pe domeniile lor de cunoaștere și pe dorințele lor de a performa, mai ales pe partea aceasta, de inteligență artificială, de IT. Cred că aici e provocarea noastră a profesorilor, a învățătorilor. Noi cei formați într-o școală normală, tradițională, evident că ne-am însușit niște metode tradiționale, foarte bine aplicabile și în secolul acesta, și în zilele noastre. Numai că tradiționalul trebuie să se îmbine în mod firesc și armonios cu ceea ce este modern și nou. Noi trebuie să ne transformăm. Copiii sunt la fel. Noi cred că am rămas, cumva, într-o zonă în care dacă nu facem eforturi să ne aliniem la ce este nou, nu ne mai putem lipi de sufletul lor. Și aici cred că este marea provocare.

Andreea Daraban: Proveniți dintr-o familie de învățători. Cine din familia dumneavoastră a urmat această profesie și cât de mult a influențat acest lucru alegerea carierei?

Raluca Iarovoi:  Tatăl meu a fost învățător 49 de ani. A slujit aceeași școliță din comuna Bălțați în tot acest timp. Și unchi ai tatălui meu, deci pe partea tatălui meu, foarte mulți învățători. Cu tradiție, cu Școala Normală, parcursă inclusiv în perioada interbelică, în timpul celui de-al doilea război mondial, când știți că Școala Normală a suferit multe avarii și a fost bombardată și au învățat în refugiu și au revenit cu un bagaj, așa, emoțional încărcat și și-au profesat mai departe această frumoasă meserie. E cumva în ADN-ul nostru profesia de învățător. Și deși am terminat Facultatea de Istorie, niciodată n-am făcut facultatea cu gândul de a deveni profesor de istorie.

Andreea Daraban: Cum a fost parcursul dumneavoastră? Deci, ați terminat Școala Normală, așa se numea atunci….

 Raluca Iarovoi: Am terminat Școala Normală în anul 1997. Imediat am susținut un examen de titularizare. Atât de bine ne forma pe noi Școala Normală, încât, deși am candidat cu nume mari din învățământul ieșean, am fost a treia pe listă la concursul de titularizare și am reușit să ocup un post la Școala ”Ion Ghica” din Iași, chiar din primul an de activitate, de unde am venit prin transfer la Școala Primară ”Carol I”, care atunci ținea de Colegiul ”Costache Negruzzi”, în anul 2010. Imediat după terminarea liceului, am intrat la Facultatea de Istorie, în cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza”. Erau acele vremuri când examenele se dădeau foarte serios și mi-aduc aminte că am fost șapte pe loc. Și apoi am continuat și cu un master, totul făcut din pasiune pentru istorie.

Andreea Daraban: Și nu v-ați gândit să fiți profesor de istorie?

Raluca Iarovoi: Nu, niciodată. Și niciodată nu m-am văzut făcând altceva. Mi-a plăcut întotdeauna joaca aceasta cu copiii. Nici nu știu cum să vă descriu sentimentul acesta care ne încearcă pe noi învățătorii. Este extraordinar să iei niște gâgâlici în clasa pregătitoare, care se prind cu mânuțele de tine și te strâng constant în brațe și la început îți spun ”toamna”, învățătoare, nu doamna. (râde) Aceasta este partea frumoasă a profesiei noastre, că îi formăm din multe puncte de vedere. Adică primii lor pași în școală sunt orientați de noi. De noi depinde felul cum se raportează la școală, la învățare, cum simt și învață să fie responsabili față de școală și de sarcinile școlare. Practic tot parcursul școlarității lor, cred că depinde foarte mult de ceea ce clădim noi în clasele primare.

Andreea Daraban: Vă mai amintiți prima zi în care ați intrat în clasă, în calitate de învățătoare? Cum a fost acel moment?

Raluca Iarovoi: Da, a fost un moment emoționant pentru care vă mărturisesc că eram foarte bine pregătită, pentru că Școala Normală așa ne-a format pe noi. Ne-a dus în practică pedagogică, inclusiv la deschiderea anului școlar. Știam exact de la doamnele mentor, care ne-au fost nouă model pe parcursul celor cinci ani de Școală Normală, știam exact cum să abordez problema începutului de an școlar. Evident că eram foarte tânără, aveam 19 ani și o dorință mare de a face lucruri minunate, cu niște copii de clasa a III-a, a căror doamnă ieșise la pensie și cumva erau ușor dezamăgiți și copiii, dar mai ales părinții. Știți cum e? Când nu e omul care i-a preluat de la început, misiunea mea era cu atât mai grea. Trebuia să demonstrez că cine a venit în locul doamnei învățătoare, își merită locul acolo și va face lucrurile la fel de bine. Nu-mi amintesc exact discursul meu din prima zi de școală, dar știu că a fost cursiv. M-am străduit să fie așa și mi-aduc aminte, mânuțele acelea întinse spre mine cu buchete de crizanteme. Așa era atunci, primeam foarte multe crizanteme la început de an școlar și pentru mine a fost un semn de prețuire, de apreciere și de responsabilizare. Mi-am dat seama că de la mine se așteaptă mult și acela a fost primul pas.

Andreea Daraban: Spuneați că ceea ce nu s-a schimbat sunt copiii. Sunt totuși niște generații diferite.  Cu ce anume se deosebesc mai mult decât generațiile trecute, cele din prezent?

Raluca Iarovoi: Sincer, mi se par un pic mai grăbite generațiile actuale. Copiii de acum 20-30 de ani erau mai așezați, mai cumpătați în reacții. Acum energia lor este debordantă. Mă grăbesc ei pe mine să le spun tot mai mult, să afle tot mai mult. Probabil că și informațiile acestea care vin din toate sursele, care-i înconjoară, vin cu un ritm atât de rapid, încât nu mai au răbdare. Nu mai au răbdare să stea, să fixeze, să asculte. Îți trebuie foarte mult tact să poți să-i ții captați acolo. Cred că partea aceasta este cea mai grea. Lipsa lor de răbdare.

Andreea Daraban: Și oare este cauzată și de faptul că au acces la prea multă informație, au acces la foarte multe ecrane?

Raluca Iarovoi: Problema nu ar fi accesul la informații. Este important accesul la informații, dar accesul acela controlat. Ceea ce cam lipsește, din păcate, pentru că sunt părinți ocupați, nu întotdeauna mai au timp să urmărească tot ce văd copii lor în mediul acesta online. Într-adevăr, se simte la nivel de limbaj, mai ales, și de imaginație, invazia aceasta a ecranelor în viața lor. Primesc informațiile mult prea ușor, nu mai sunt dispuși să le caute. La un click distanță e orice informație. Și să știți că e educată puțin din familie atitudinea aceasta. Nici părinții nu mai au timp și nu mai au răbdare să-i ajute să-și caute informația într-o carte, să-i ajute să facă un proiect bine documentat într-o bibliotecă. De aceea, personal insist foarte mult ca ai mei copii să aibă contact direct cu cartea. Deși sunt în clasa întâi copiii mei, noi ne-am înscris într-un club de lectură și parcurgem cărți încă de anul trecut, le citim în clasă și deja se simte o modificare la nivel de limbaj. Cunosc cuvinte, pentru că nu trecem niciodată peste cuvintele necunoscute. Să știți că scriem cuvintele pe vocabularul acela vechi, cu pagina împărțită frumos în două. Îl au tot timpul în ghiozdănel și cum avem un cuvânt nou, îl scriem pe tablă și ei și-l scriu în vocabular. Și din instinct fac imediat și o propoziție cu acel cuvânt nou, fără să le mai amintesc eu, ca să-și fixeze foarte bine cuvintele. Și să știți că se simte la nivel de limbaj, se simte la nivel de imaginație. Cred că aici e problema generației de astăzi.

Andreea Daraban:  De-a lungul carierei v-ați confrunta cu tot felul de situații. Care au fost cele mai mari provocări pe care le-ați întâmpinat?

Raluca Iarovoi: Cea mai mare provocare, din punctul meu de vedere, este atitudinea părinților față de școală. Cred că vă așteptați la răspunsul acesta.

Andreea Daraban: Ce e mai greu să construiești? O relație cu elevii sau o relație cu părinții?

Raluca Iarovoi:  O relație cu părinții,  sincer. O relație cu părinții mi se pare greu de construit în zilele noastre. Poate și sistemul a făcut să fie așa o formă de, n-aș numi-o în nici un caz lipsă de respect, dar undeva, dacă înainte școala și educația jucau în viața copilului rolul primordial, acum e undeva în plan secund. Ăsta este sentimentul meu în ultima perioadă și recunosc că nu mă pot obișnui, încă, cu stilul acesta al părinților de a-și face concediile în timpul anului școlar, ca să dau un exemplu. Nici nu conștientizează cât se pierde lipsind copilul o zi de la școală. Nu mă pot obișnui cu ideea aceasta de a trata o sarcină școlară cu superficialitate. Adică e suficient atât, nu trebuie să te străduiești mai mult. Cred că de aici intervine și dificultatea copiilor de a se adapta, mai târziu, la gimnaziu, când trecerea este bruscă și când sarcinile sunt diverse și fiecare profesor are pretenția să fie totul bine făcut la ora lui. De aici intervine căderea aceea, că tot se vorbește despre de ce copiii merg foarte frumos în ciclul primar și ajung la un nivel, mai ales cei care se duc și dau și aceste examene de admitere la licee în clasa a V-a și apoi se produce așa un… Nu sunt obișnuiți încă să trateze cu seriozitate ceea ce li se cere la școală și problema mai pleacă și din alt punct de vedere, și anume al colegilor noștri mai tineri, care intră în învățământ. Sunt mentor de practică pedagogică și pentru elevii de la Colegiul Pedagogic și pentru studenții de la Facultatea de Pedagogie a Învăţământului Primar  din cadrul Universității ”Alexandru Ioan Cuza”. Fac lucrul acesta de mulți ani de zile și consider că pot să-mi exprim un punct de vedere. Nu se acordă suficientă atenție pregătirii viitoarelor cadre didactice. Mi se pare inadmisibil ca un viitor învățător, care vine și modelează creierașele unor copii să intre pe bază unui dosar la facultate. Nici nu este ofertant domeniul, să fim sinceri. Cei care aleg învățământul, cei foarte buni, îl aleg doar ca  pe o soluție de moment. Sunt și metodist, merg mult în inspecții și când văd tineri foarte buni care își dau examenul de definitivat întotdeauna îi întreb dacă vor urma cariera didactică toată viața. Cei mai mulți îmi spun că nu. E o soluție de moment, până își găsesc un loc de muncă mai bine plătit. Din păcate asta ne duce spre a pierde oamenii buni din învățământ. Practica pedagogică este insuficientă pentru cei care fac studii superioare. Cei de la Liceul pedagogic sunt foarte bine pregătiți din punct de vedere metodic, din punct de vedere al pedagogiei, al psihologiei. Vin cu cunoștințe solide și fac o practică pedagogică solidă. Adică vin o dată pe săptămână, tot anul școlar și au și săptămâna aceea de practică comasată. Vin și la început de an școlar, exact cum vă spuneam că am parcurs și eu în școală lucrul acesta, adică vor fi foarte bine pregătiți când își vor prelua propria clasă. La universitate se face foarte puțină practică, se țin doar două lecții, una de probă și una finală, ceea ce este insuficient. Cred că aici este iarăși o mare problema sistemului. Ar trebui pregătiți foarte bine învățătorii și profesorii, în general. Eu nu concep ideea de a deveni profesor pe baza unui examen de dosare. Poate de aceea erau și profesorii atât de dedicați pe vremuri, pentru că se duceau spre domeniul pe care și-l doreau cu adevărat. Acum vorbim de hazard. N-am intrat acolo, mi-am depus dosarul în mai multe locuri, voi face eu ceva. Și de aici este lipsa de pasiune și lipsa de profesionalism, care, din păcate, își pune amprenta asupra copiilor.

Andreea Daraban: Mărturisesc că eu am avut o relație deosebită cu fosta mea doamnă învățătoare, cu care am păstrat, de altfel, legătura și peste ani, după ce am terminat școala. Când eram în clasele primare, îmi imaginam că doamna are acasă vitrine întregi cu pixuri roșii. Era o penurie de pixuri roșii pe atunci, cel puțin în orășelul în care locuiam eu. Pentru mine era o chestie extraordinară, era fascinant să o văd pe doamna corectând. Ce calități trebuie să aibă în prezent un învățător?

Raluca Iarovoi: Pixul roșu, să știți că, din punctul meu de vedere, nu prea își mai găsește locul în societatea actuală, pentru că sunt copiii mult prea sensibili.  Sau nu știu dacă copiii sunt mult prea sensibili, dar părinții sunt sigur sensibili la pixul roșu. Cred că cel mai important la un învățător în zilele noastre e să fie empatic. Sunt atât de multe probleme care se ascund în sufletul unui copil, iar în vremurile actuale parcă nimeni nu mai are timp de copii. Ăsta este sentimentul meu și nu e vina nimănui, e vina unei societăți care, cum spuneam, ne grăbește constant, ne grăbește continuu. Și atunci ei adună și adună și câteodată vin și îți spun ție, pentru că tu ai timp să-i asculți. Și chiar dacă n-ai timp să-i asculți, trebuie să-ți faci timp, pentru că ei nu renunță. Empatia, cred că, e cel mai important lucru. Capacitatea de a te apleca la nivelul lor de înțelegere, de a te stăpâni atunci când chiar ești supărat, să nu le arăți lucrul acesta, pentru că toată lumea e supărată în jurul lor.

Andreea Daraban: Citeam, de curând, un interviu al unei eleve de liceu  care mărturisea că atunci când vede profesorul supărat la oră, are tot timpul senzația că e supărat pe ea sau pe colegi.

Raluca Iarovoi: Așa este. Și, să știți, că ei au tendința aceasta de a simți tot ce te marchează pe tine. Și noi venim cu problemele noastre, personale.Suntem oameni. Câteodată le putem lăsa la ușa clasei, câteodată le luăm cu noi și se vede în privire, se vede în atitudine. Dacă nu zâmbești deja e o problemă și vin și te întreabă. Doamna, sunteți supărată? Doamna, ați pățit ceva? Adică sunt mereu dornici să-ți ofere sprijinul lor, suportul lor și tot asta așteaptă de la tine. Cred că noi ne măsurăm vârsta din 5 în 5 ani. Cred că ăsta este norocul nostru. Cumva, ei nu-ți dau voie și nici timp să îmbătrânești, nici să te superi. Trebuie să fii mereu tânăr, trebuie să fii mereu zâmbitor, trebuie să fii mereu acolo.

Varianta audio a interviului: