„Cântecul e viața mea”…

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 aprilie 2015, 22:28 / actualizat: 2 aprilie 2015, 15:09

concept: Nicolae Tomescu

montaj: Erika Engel

Gică Petrescu s-a născut la 2 aprilie 1915 (București).

Tatăl lui, de meserie funcționar poștal, absolvise studii superioare la Geneva; mama își petrecuse tinerețea la Paris și știa, potrivit mărturisirii de mai târziu a cântărețului, să mângâie clapele pianului; ea l-a învățat limba franceză și l-a inițiat în lumea muzicii.

Urcă pentru prima dată pe scenă, la 15 ani. O serbare se transformă în prilejul ideal pentru a fi descoperit de compozitorul Ion Vasilescu, care l-a dus la Radio.

În urma unei suferințe discrete, mama sa moare, lăsându-l fără cel mai bun prieten… Gică Petrescu termină doi ani la Drept, dar părăsește studiile juridice în favoarea muzicii. Decât să ajungi un avocățel mediocru, mai bine apucă-te serios de muzică. Un strop de talent, n-o să-l înveți la seminar, în nici o facultate. Cultivă-l și folosește-te de el! – îl sfătuia tatăl său. Primul „contract de diseur” l-a avut la grădina restaurant Princiar de pe șoseaua Kiseleff; avea un repertoriu de 60 de cântece, tangouri și romanțe. În 1933, este angajat (oficial) ca solist vocal, la localul de lux occidental Galeries Lafayette – cântând cu Orchestra James Kok; avea 18 ani și atacă eșalonul de aur al idolilor de atunci ai scenelor din localurile de muzică, răsfățații de public și de presă.

În 1936, tatăl său, Dumitru Petrescu, rămâne paralizat… Ca unică sursă financiară și în vârstă de 21 de ani, apt pentru serviciul militar, este recrutat/Regimentul I-Vânători de gardă. Figurează în programele de Radio. Afișele elegantului Cazinou de la Sinaia îl anunță cu litere uriașe, ca solist în celebra Orchestră de jazz a lui Dinu Șerbănescu. Supus unui examen sever, este admis sub pseudonimul George Petrimi. Înregistrează pe plăci de patefon pentru casele de discuri Columbia, Odeon, His Master’s Voice, producători celebri în epocă. Descoperă că romanța este limba sa maternă. După câțiva ani, revine la numele Gică Petrescu. În 1934, ia ființă Casa de discuri și fabrica Electrecord; din 1938, Gică Petrescu înregistrează cântece de muzică ușoară, romanțe, cântece populare, cântece de petrecere. În 1939, invitat în Germania, într-un turneu de înregistrări, cântă și dansează pe ritmuri de tango, rumba, foxtrot și charleston, șlagărele la modă cuprinse pe discuri Odeon, Columbia, Parlophon, Cristal, His Master’s Voice, Electrecord. Devine succesorul Mariei Tănase la estrada restaurantului „Neptun” din Piața Buzești, unde cânta cu orchestra violonistului și dirijorului Victor Predescu.

În 1940-1944 cântă pe scenele teatrelor Gioconda și Savoy. Odată cu începerea războiului, este mutat la regimentul IV Moto din Străulești; se împarte între regiment, Radio (pentru Ora răniților), concertele cu Dinu Șerbănescu, estrada unui restaurant, scena Teatrului de Revistă și spectacolele cu răniți. Este anunțat, uneori, cu grad militar, „fruntașul Gică Petrescu”, alături de Constantin Tănase. Își afirmă calitățile de actor pe scena Teatrului Comic. Un turneu de 70 de zile prin țară cu spectacolele „Frate cu dracul”, „Luna știe, dar nu spune” (aluzii politice) îi sporesc popularitatea. Cântă în zeci de concerte ale formației Jean Ionescu, prezentate de marele comic Nae Roman. Este angajat de Ion Vasilescu la „Alhambra”, apoi la „Gioconda”, unde lansează zeci de cântece – care s-au bucurat de mare popularitate până în ziua de astăzi.

În 1946, la barul-grădină „Arizona” a fost introdusă ultima noutate tehnică, microfonul. Într-o seară a venit ca oaspete marele violonist Yehudi Menuhin. Gică Petrescu i-a cântat șansonete, șlagăre americane, l-a entuziasmat și emoționat cu cântecele La margine de București, Suflet candriu de papugiu și Costică, Costică. Menuhin l-a bisat îndelung… În același an, intră în vizorul autorităților, deoarece poliția îl reclamase, la Ministerul Culturii, pentru că repertoriul său conține cântece occidentale. În 1953, cu ocazia „Festivalului Internațional al Tineretului”, de la București, la Teatrul Savoy, are loc „Concertul popoarelor”; Gică Petrescu interpretează, cu mare succes, piese în cateva limbi străine, multe din repertoriul lui Yves Montand. Între 1956-1959 „Concertul popoarelor” trece Nistrul, într-un lung turneu în U.R.S.S, cu Ion Dacian, Trio Grigoriu, Florian Dorian etc. Rămâne credincios Teatrului de revistă „Constantin Tănase”, alături de Dorina Drăghici, Nicu Stoenescu, marele comic Mircea Crișan, Horia Șerbănescu și Radu Zaharescu.

Între 1965-1967 are cel mai important turneu/două luni în Franța, la Paris (1965), pe scena celebrului music-hall „Olympia”, alături de Stela Popescu și Mircea Crișan. Urmează turnee în Israel, alături de Florin Piersic, Doina Badea, spectacole luate cu asalt de numerosul public provenit din România. Lansează noi șlagăre pe scena „Festivalului de Muzică Ușoara de la Mamaia”, timp de mai multe ediții. În perioada anilor 1966-1971 înregistrează, la Electrecord, șlagărele care l-au făcut celebru (Căsuța noastră, Of, of, of măi șprițule, Dă-i cu șprițul pân’ la ziuă, Uite-așa aș vrea să mor sau Du-mă acasă măi tramvai). Între 1982-1987, participă la „Festivalul Crizantema de aur”.

Dovedind o excepțională știință a artei interpretative muzicale și actoricești, recitalul rămâne una dintre cele mai valoroase secvențe din Arhiva TVR; alături de Nicu Constantin, a interpretat cuplete pline de haz și melodii cunoscute (o demonstrație- unicat de vitalitate, har, profesionalism și respect pentru public).

În 1993-1995 este editată cartea biografică Viața și cântecele lui Gică Petrescu, scrisă de compozitorul și muzicologul George Zbârcea (Claude Romano), având ca bază de documentare caietele, albumele, afișele, fotografiile strânse cu devoțiune de tatăl artistului. La 84 de ani, semnează un contract de înregistrare a 3 CD-uri cu cele mai dragi melodii cântate în toată cariera sa (orchestrații noi, înregistrări noi într-un studiou digital, uimindu-și colaboratorii cu seriozitatea și vitalitatea devenite proverbiale); CD-urile s-au vândut ca pâinea caldă, în zeci de mii de exemplare.

În 2003, primește „Steaua României în grad de cavaler”.

În 2006, Marius Tucă îi dedică o Ediție de colecție (demersul jurnalistic conturează, în premieră, viața și cariera celui mai mare cântăreț român din toate timpurile, cu mărturii la cald ale prietenilor și colaboratorilor, fotografii, afișe, cu semnături ale compozitorilor, textierilor, cântăreților, realizatorilor TV și radio, artiștilor de revistă, oamenilor politici, admiratorilor, vecinilor de bloc, oamenilor simpli din piețe și magazine, melomanilor de toate vârstele); alte patru ediții speciale îi vor fi dedicate în anii următori alături de două CD-uri Best of.

Gică Petrescu s-a expus unei schimbări radicale, imediat după durerile resimțite (doar) de el – sfâșietoare fiind moartea femeii iubite/ scriitoarea Cezarina Moldoveanu l-a însoțit și în viața casnică, vreme de 34 de ani/. După moartea ei, în august 1989, Gică Petrescu a refuzat, mult timp, să susțină spectacole. Dintr-un om vesel, marele artist a devenit din ce în ce mai singuratic și mai retras. Cântărețul părea încremenit în singura mare dorință rămasă: locuința proprie să fie transformată în casă memorială… Îi lipseau, tot mai mult, scena și respirația vie a publicului. Presa de scandal îi pândea ușa și ferestrele apartamentului. Gică Petrescu a revenit în atenția ingrată a opiniei publice, datorită grijii vecinilor și a pompierilor, o ilustrare a vieții reale prin intermediul unui conflict complex și puternic al personajului, cu întâmplări și situații tragice, în care eroul are un destin nefericit. Drama singurătății a fost salvată, temporar, de un poștaș care îi anunțase pe președintele asociației de bloc și administratorul acesteia că, de trei zile, maestrul nu și-a mai făcut simțită prezența la localul unde servea masa. Îngrijorați, au sunat pompierii; aceștia l-au gasit pe Gică Petrescu inconștient, căzut lângă pat…

Moartea nu poate greși de prea multe ori… Duminică, 18 iunie 2006, ora 18:00, în cadrul galei „Premiile muzicale Radio România Actualități” fusese programat și o distincție specială („Cântecul e viața mea”), dedicată lui Gică Petrescu. Cântărețul a murit chiar în dimineața aceleiași zile/18 iunie 2006. Corpul său neînsuflețit a fost depus pe catafalcul aflat, pentru trei ore, în foaierul Sălii de Concerte a Radiodifuziunii Române, unde sute de oameni au venit pentru a-i aduce un ultim omagiu; Gică Petrescu a fost dus la capela din Cimitirul Bellu și înmormântat…