„Dimensiunea Zero”… Eseu: Nicolae Tomescu (II)

Publicat de Nicolae Tomescu, 26 martie 2015, 08:37

Interesantă este şi versiunea revizuită a modelului (audienţă plasată într-o poziţie centrală şi dominantă), elaborată de Reckstorf – care recomanda cercetătorilor în domeniul utilizării media să acorde o atenţie sporită metodologiei interpretative, să folosească mai multe studii de caz, să apeleze la o abordare preponderent calitativă.

Jensen şi Rosengren au sintetizat o nouă abordare: „Pornind de la metodele de analiză şi interpretare din tradiţia literară şi de la concepţia specifică studiilor culturale, potrivit căreia comunicarea şi procesele culturale sunt discursuri situate într-un context social, studiul consacrat receptării compară discursul media cu înţelesul conferit acestuia de către audienţe”[1]. Astfel, „studiul” sau „analiza” receptării consideră receptorul ca aflându-se la baza procesului de atribuire şi de construire a semnificaţiei; mesajele media sunt întotdeauna polisemantice (au semnificaţii multiple) şi trebuie interpretate.

Stuart Hall a evidenţiat etapele procesului de transformare prin care trece mesajul media din momentul elaborării până în cel al receptării şi interperetării. „Punctul de plecare l-a constituit unul dintre principiile de bază ale structuralismului şi semioticii, potrivit căruia un «mesaj» cu semnificaţie este construit din semne cu valoare de conotaţie şi denotaţie, pe baza alegerilor operate de un «codificator». Ce subliniază semiotica? Gama de semnificaţii depinde în mare măsură de natura limbajului şi de semnificaţia acordată ansamblului organizat de semne şi simboluri prezente într-o cultură comună emiţătorului (codificator) şi receptorului (decodificator). Totodată, semiotica pune accent pe puterea textului codificat şi consideră că sursa semnificaţiei se află în text. Hall a fost de acord cu unele presupoziţii ale semioticii, dar a pus sub semnul întrebării principiul fundamental enunţat mai sus, pe baza a două argumente. În primul rând, comunicatorii aleg o anumită codificare în scopuri ideologice şi manipulează media şi limbajul pentru atragerea acestor scopuri (prin mesajele media, comunicatorii îşi propun să orienteze «lectura» acestora într-o anumită direcţie […] În al doilea rând, receptorii nu sunt obligaţi să accepte sau să decodifice mesajele în forma în care acestea au fost transmise, ci pot să reziste – chiar rezistă – influenţelor ideologice, aplicând, pe baza propriilor experienţe şi perspective, lecturi alternative sau diferite”[2].

Oare prin intermediul grilei de programe, refuzând „Dimensiunea Zero” încorporăm, implicit, indirect, presupoziţii, credinţe, puncte de vedere, iar ascultătorul se trezește invitat să le „citească”, să le interpreteze în direcţia avută în vedere?

Modul în care se înlănţuie etapele procesului de interpretare mi s-a părut relativ simplu. Adevărat, mesajele pornesc de la mine, ca reprezentant al unei serviciu media, definite drept structuri în care semnificaţia este construită de o manieră constantă şi standardizată. Mesajele sunt „codificate” sub forma genurilor consacrate, care au o semnificaţie exterioară specifică genului şi sugestii implicite pentru a ghida interpretarea din partea audienţei.

***

[1] Jensen , K.B., Rosengren, K.E., „Five traditions in search of the audience”, European Journal of Communication, 5, 2-3:151-72, citat de Mc Quail, Windahl, p.124.

[2] Denis McQuail, Sven Windahl, pp. 124-125.