Ovidius: „Sfârşitul încoronează lucrarea”

Publicat de Nicolae Tomescu, 1 ianuarie 2022, 23:09

Publius Ovidius Naso (20 martie, 43 î.Hr., Sulmo, astăzi Sulmona/Aquila – mort[1] în ianuarie anul 17 sau 18 d. Hr., în Tomis/Constanța de astăzi), unul[2] dintre clasicii literaturii latine, se remarcase, în cercurile aristocraţiei romane, ca un hedonist având apetitul dezvoltat pentru plăceri; calităţi cultivate prin participarea, debordantă, la viaţa mondenă l-au adus în postura „poetului la modă”; genul promovat răspundea pe deplin celor care căutau desfătările şi armonia poeziei erotice şi elegiace…

Esențial: opera lui este impresionantă[3]… Până la vârsta de 30 de ani, a compus 15 epistole[4], pregătind prima ediţie[5], în 5 cărţi, a Amorurilor (Amores); scria, deopotrivă, tragedia Medeea[6], apoi Gigantomachia (de inspiraţie mitică), ediţia a 2-a a Amorurilor (redusă la trei cărţi); între anii 2-1 î.Hr. elabora primele două cărţi din Arta iubirii (Ars amandi sau Ars amatoria)[7] şi Remediile iubirii (Remedia amoris)[8]; deplina maturitate (anii 2-8 d.Hr.) aducea cu sine fresca Metamorfozelor  (Metamorphoses)[9]…

În toamna anului 8 d.Hr., fără o hotărîre prealabilă a Senatului, Augustus hotăra exilarea[10] lui Ovidiu la Tomis, pe țărmul îndepărtat al Mării Negre. Forma de exil la care a fost supus (relegatio) nu cuprindea clauza aquae et ignis interdiction (în sensul de proscris, în afara legii), poetul păstrându-şi drepturile civile şi bunurile materiale[11].  Ajungea[12] la Tomis în anul 9 d.Hr.; în cetatea grecească, „printre săgeţi şi sloiuri”, înconjurat de geţii a căror limbă şi-a însuşit-o, scriind şi un poem în idiomul lor (libellus geticus), compunea ciclul Tristelor/în 5 cărţi; ultima elegie a cărţii a IV-a a cuprins celebra autobiografie (Povestea vieţii mele), care include date preţioase privind viaţa, opera, cariera sa poetică şi „judecătorească”, confraţii săi ş.a.; în anii următori (13-16) elaborase cele 4 cărţi ale Ponticelor (Epistulae ex Ponto), scrisori elegiace expediate la Roma, care, spre deosebire de Triste, asemănătoare ca fond, conţin şi numele destinatarilor; în ultimii ani de viaţă, petrecuţi la Tomis, Ovidiu compunea poemul Ibis[13]; tot din ultima perioadă a vieţii şi creaţiei datează şi opusculul didactic[14] intitulat Halieutica… 

A fost înmormântat în Tomis… Pentru piatra sa funerară[15], Ovidiu a compus următorul text/sub forma unei scrisori trimise soției sale (Tristia, III, 73-76):

/Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum
Ingenio perii, Naso poeta meo.
At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti,
Dicere: Nasonis molliter ossa cubent./

„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântărețul
Iubirilor gingașe, răpus de-al său talent,
O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată,
Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin”[16].

[1] La 1 ianuarie anul 17, conform mențiunii din Cronica lui Eusebiu din Cezareea (265-339), transmisă de Sophronius Eusebius Hieronymus (347-420)…

[2] Alături de Horațiu și de Virgiliu…

[3] Datorită perfecțiunii formale a stilului, umorului fin, a fanteziei creatoare, este considerat, de mulți autori, drept „primul poet al spiritualităţii româneşti”; a surprins, în versurile exilului, legendele, tradițiile, viața cotidiană şi culturală a zonei în care a trăit; Tristele şi Ponticele au ajuns  izvoare de referinţă pentru istoria Dobrogei antice…

[4] Împreună cu alte 3 epistole-perechi, alcătuiau colecţia numită Heroides (Epistulae Heroidum)/Eroine sau Scrisori ale unor eroine… 

[5] În care o proslăvește pe Corinna (prenume convenţional, sub care se ascundea, probabil, Iulia, fiica împăratului Augustus Octavian Caesar), una dintre cele mai mari desfrânate din Roma antică (deşi faima sa nu a fost comparabilă cu cea a Valeriei Messalina); căsătorită de la 14 ani, consecință a intereselor politice ale tatălui său, frumoasa şi eleganta Iulia a reuşit să-şi scârbească propriul părinte cu stilul de viaţă închinat plăcerilor, sfârşind în exil…

[6] Din care nu s-au păstrat decât fragmente (știm, în schimb, că a fost apreciată de Quintilian şi de Tacitus)…

[7] Cuprinde „învățăminte” privind arta seducției și a dragostei; va fi completată prin cartea a III-a + tratatul intitulat Cosmetice (Medicamina faciei femineae)… 

[8] Replică ironică la Ars amandi, în care se recomandă amanților nefericiți mijloace pentru a scăpa de dragostea chinuitoare și de urmările acesteia…

[9] În 15 cărţi… „Cea mai frumoasă operă care s-a scris vreodată” (Ezra Pound)…

[10] Motivele exilului rămân învăluite de mister… Ovidiu însuși scria că motivul ar fi fost „carmen et error”/o poezie (Ars amatoria, care ar fi venit în contradicție cu principiile morale stricte ale împăratului, deși această operă fusese publicată cu câțiva ani înainte) și o greșeală; în Tristia, Ovidiu se referă și la faptul că „ar fi văzut ceva ce n-ar fi fost permis să vadă”… Cercetătorii cred că Ovidiu ar fi fost martorul scandaloaselor aventuri amoroase ale Iuliei… Poetul a făcut numeroase încercări, prin scrisori trimise la Roma, să obțină grația lui Augustus; toate au rămas lipsite de succes, chiar după moartea lui Augustus, urmașul său, Tiberius, nu l-a rechemat la Roma; în anul 14 d.Hr. s-a sinucis nobilul Paulus Fabius Maximus, amicul şi „patronul” lui Ovidiu + murea (în condiţii enigmatice) împăratul Augustus/la Nola în Campania/, evenimente care aveau să-i răpească poetului şi ultima speranţă de rechemare la Roma, ştiut fiind că împărăteasa Livia şi fiul ei Tiberiu, succesorul lui Augustus, erau adversari neînduplecaţi ai lui Ovidiu…

[11] „Tu nu printr-un decret senatorial m-ai condamnat/ şi nici de vreun jude ales n-am fost exilat./ Prin aspre invective (căci aşa-i de-un principe demn),/ ofensele-ţi aduse le-ai răzbunat tu însuţi, cuvenit şi solemn./ Adaugă şi faptul că edictul, deşi n-a fost nici blând şi nici clement,/ prin numele pedepsei date a fost destul de indulgent:/ căci eu nu exilat, ci relegat acolo sunt numit/ şi vorbele sunt pe potriva acestei stări de surghiunit” (Tristia, II, v. 131-138)…

[12] La mijlocul lunii mai, după o călătorie plină de pericole şi peripeţii, pe mare şi pe uscat; primele epistole din cartea I a Tristelor (Tristia), le scria chiar în timpul călătoriei pe mare, corabia („Minerva”) care-l transporta fiind ameninţată de furtună…

[13] Conţinând imprecaţii adresate unui fost „amic” (identificat cu oratorul Cassius Severus, înfierat şi de Horaţiu), care îl defăima la Roma…

[14] Despre peştii din Marea Neagră (s-au păstrat circa 200 de versuri)…

[15] Ovidius poeta in exilio diem obiit et iuxta oppidum Tomos sepelitur, în faţa porţii cetăţii, unde tomitanii, „cu mărinimia lor”, i-au înălţat un „magnific” monument funerar, prin contribuţie publică, ca o cinstire a geniului său poetic vestit în lumea largă, deşi Ovidiu era un străin (peregrin) şi pedepsit de împăratul roman Tomitanos cives, Ovidio poetae, qui apud eos diem obiisset, collata e publico pecunia propter ingentii nobilitatem tymbon – graeco enim verbo utebatur – magnifice struxisse ante oppidi portam in loco maxime celebri, quamvis Ovidius et peregrinus esset et ab imperatore Romano proscriptus. (Giovanni Pontano, De magnificentia, Veneţia, 1498)… Despre mormântul lui Ovidiu, Caelius Rhodoginus menţionează (Antiquarum lectionem commentarii, Veneţia, 1516): acesta se afla înaintea porţii aşezării tomitane In Caecilii Minutiani Apulei fragmentis observatum, annis septem in exilio consumptis functum esse fato Ovidium kalendis Ianuariis, qua die Titus quoque Livius decesserit; structum item illi a barbaris per multas lacrimas tymbon ante ianuam…

[16] (în traducerea liberă a lui Theodor Naum)…