(AUDIO) George Pleșu: „Receptarea artei are nevoie inclusiv de experiența fizică” – INTERVIU
Publicat de isoreanu, 4 iunie 2020, 14:27 / actualizat: 4 iunie 2020, 15:41
Produsul cultural a inundat spaţiul online, în această perioadă, în lipsa spaţiilor convenţionale de interacţiune între artişti şi public. E bine, e rău? În online, concurenţa devine mult mai mare pentru că publicul are acces la spectacole, de exemplu, ale unor teatre de top din lume. Pe de altă parte, comunicarea, socializarea, care definesc actul cultural, nu vor putea fi niciodată înlocuite de mediul online.
Artistul independent are nevoie de un statut clar, în România, aşa cum, în alte ţări, are. Pentru a se putea organiza şi pentru a putea fi protejat în situaţii dificile cum a fost aceasta, de pandemie.
De ce trebuie să existe act cultural independent? Pentru că este inovator.
Un interviu de Ioana Soreanu:
Ioana Soreanu: George Pleşu este project manager la AltIaşi, este şi director la Borderline Art Space, galerie privată de artă care găzduieşte expoziţii, cel mai adesea de artă modernă, ale unor artişti importanţi de la noi, dar şi din lume. De asemenea, am asistat la Borderline şi la alte tipuri de evenimente culturale, de exemplu, teatru documentar, o formă mai nouă de teatru. De aceea, George Pleşu este un interlocutor potrivit pe tema actului cultural independent. George Pleşu, artistul independent nu are, la noi, un statut prea clar, nu are un statut, mai exact şi această pandemie i-a făcut viaţa destul de grea, inclusiv din punct de vedere financiar.
George Pleşu: Da, aşa este. În România, artistul nu are, încă, un statut foarte clar. Există, totuşi, nişte preocupări. Începând cu 2016, ministrul culturii din guvernul tehnocrat de-atunci a iniţat o iniţiativă pentru a legifera, pentru a clarifica, practic, acest statut al artistului. Între timp, au fost şi diverse asociaţii care au făcut consultări cu artiştii din… din toată ţara, inclusiv în Iaşi a fost o astfel de întâlnire acum un an jumate, din câte ţin minte, sau doi ani care a rezultat într-o propunere de politică publică. De fapt, de ce are artistul nevoie de un statut? Pentru a putea beneficia de protecţie socială şi de anumite drepturi pe care majoritatea celorlalte categorii de… de oameni care desfăşoară activităţi, de lucrători, le au şi se pot bucura de ele. Cu ocazia măsurilor date de Guvern pentru a ajuta populaţia odată cu izbucnirea pandemiei, datorită lobby-ului făcut de mai mulţi artişti mai implicaţi din zona independentă, s-a obţinut ca şi ei să poată beneficia de acest ajutor de 75% din salariul mediu. Din păcate, nu toţi au fost acoperiţi de aceste prevederi, deci, de asta e nevoie să existe un statut clar. Dacă e să ne întoarcem puţin în istorie, există o recomandare a UNESCO, încă din 1980, să se stabilească un astfel de statut pentru artişti, dar, din păcate, încă nu s-a reuşit. Însă, dacă… spuneam asta şi cu alte ocazii, inclusiv în nişte articole pe care le-am scris despre viitorul artei contemporane, sper ca din toată această nebunie, din toată această criză, să rezulte, totuşi, ceva bun pentru artiştii din România, adică să se reglementeze odată pentru totdeauna statutul artistului. Pentru că dacă cei care sunt angajaţi în instituţii publice au avut, totuşi, parte de ceva protecţie în perioada asta, cei care joacă în spectacole ocazionale, au iniţiative private, lucrează în industria muzicii sau sunt artişti vizuali care ar trebui să aibă expoziţii sau să vândă lucrări şi depind de aceste venituri, practic, au fost extrem de loviţi şi, probabil, mulţi dintre ei au trecut şi, probabil, încă trec printr-o perioadă de precariat.
Ioana Soreanu: De ce trebuie să existe act cultural independent, George Pleşu?
George Pleşu: Probabil, ar trebui, întâi, să explicăm ce înseamnă independent. Independent e un cuvânt care se foloseşte, la noi, pentru a denumi produse şi servicii culturale oferite de oameni care nu primesc subvenţie de la stat sub formă de salariu sau alte resurse direct de la stat. Însă, chiar sectorul independent beneficiază de bani în urma unor finanţări publice ale statului, dar pe care le accesează dacă câştigă nişte concursuri. Practic, din toate iniţiativele provenite din minţile artiştilor care activează în sectorul independent, se alcătuiesc nişte proiecte care concurează de două ori, de exemplu, pe an, la AFCN şi o dată la Ministerul Culturii, în urma cărora, dacă sunt evaluate foarte pozitiv de către un juriu de experţi, primesc finanţare. Deci, independent înseamnă pe de o parte, lipsa suportului direct al statului, dar asta nu înseamnă că sectorul independent nu poate, la rândul lui, beneficia, câteodată. Acest beneficiu e, mai degrabă, cu caracter excepţional decât cum e în partea artiştilor care activează în sectorul public unde statul se implică direct pentru a-i sprijini în a-şi desfăşura activitatea. De ce e nevoie de sector independent? Pentru că nedepinzând direct de manageri, de cei care direcţionează fonduri de la instituţiile publice, au o mai mare libertate de a propune produse şi servicii culturale noi sau care presupun un grad mai mare de experiment. Deşi, culmea, în ţările foarte avansate din punctul ăsta de vedere, instituţiile subvenţionate de stat sunt cele datoare să experimenteze pentru că nedepinzând direct de modul în care oamenii le susţin activitatea prin cumpărarea de bilete, pentru că ei nu prea au grija veniturilor, îşi pot permite să educe publicul prin prezentarea de producţii mai noi, mai inovative sau mai nonconformiste. În România, lucrurile sunt, din păcate sau din fericire, depinde de ce parte a barierei te afli, exact invers: cele mai noi, cele mai inovative, cele mai multe experimente vin din zona sectorului cultural independent.
Ioana Soreanu: Ce se întâmplă cu Borderline, în perioada asta, George Pleşu, acolo unde ne întâmpini cu proiecte inovative, aşa cum spui.
George Pleşu: E destul de complicat, dar vom deschide galeria cu expoziţia care era instalată în martie când a început toată nebunia, expoziţia Suzanei Dan. Trebuia, la finalul lunii martie, să vină Dan Perjovschi împreună cu Monotremu. A trebuit să reprogramăm expoziţia asta undeva pentru octombrie, iar acum, la final de mai, trebuia să vină Pusha Petrov, artistă foarte interesantă din Timişoara, cu expoziţii în toată Europa, expoziţia asta curatoriată de Ami Barak. Ami Barak locuieşte în Paris. Dacă el vrea să vină, astăzi, în România, trebuie să stea două săptămâni în carantină. Ori, nu va veni niciun artist sau vreun curator să stea două săptămâni pentru a instala o expoziţie nouă în România sau în Iaşi. Deci, până nu se reglemeantează, până nu se rezolvă cumva această problemă, e clar că avem dificultăţi în a derula programul galeriei aşa cum l-am gândit iniţial. În niciun caz, lucrurile nu sunt aşa cum ne-am dori să fie, dar, pe de altă parte, nu suntem singuri în chestia asta, pentru toată lumea e la fel. Eu am deschis, anul trecut, şi o librărie cu carte de artă, arhitectură şi design unde se desfăşoară şi expoziţii de artă ceva mai accesibile, pentru publicul larg. Acolo, l-am invitat pe Cătălin Rulea la începutul lui iunie…
Ioana Soreanu: Şi unde se află?
George Pleşu: Librăria se află în clădirea Habitat Proiect. Spaţiul are o oarecare relevanţă, din punct de vedere istoric, pentru că exact în zona respectivă, Habitat Proiect care era, mă rog, Institutul de Proiectare care a dezvoltat oraşul în perioada comunistă avea o sală expoziţională unde se prezentau machetele celor mai noi clădiri sau ansambluri de clădiri care urmau să fie construite în… în Iaşi. Deci, există un fir aşa… cu ce s-a întâmplat acum câteva zeci de ani.
Ioana Soreanu: George Pleşu, încă o întrebare mai am. Artiştii au apelat la mediul online, în perioada asta de pandemie, pentru a comunica cu publicul, desigur. Ce crezi despre cultura online?
George Pleşu: Cu toţii am văzut că online-ul s-a aglomerat foarte mult cu această ofertă a artiştilor sau a instituţiilor de cultură care au încercat să rămână prezente în sufletele şi minţile celor care le frecventau sau care le urmăreau activitatea. La început, a fost chiar binevenit, am reuşit să vedem tot felul de producţii noi, tururi virtuale de muzee, filme, înregistrări cu piese de teatru, operă, dans, etc. La un moment dat, am observat cu toţii că s-a produs o oarecare inflaţie, adică e, pur şi simplu, prea mare oferta pentru capacitatea oamenilor de a reuşi să consume. Ori, pentru piaţa şi pentru situaţia culturii din România este şi un pericol. Pentru prima dată, odată cu această democratizare, care era şi înainte, dar acum, a devenit singura variantă de consum cultural, cultura română e strict în concurenţă cu produse şi servicii culturale din orice parte a Globului. Şi, la un moment dat, în momentul în care ai de ales între, nu ştiu, o piesă de teatru de la Bulandra, hai să zic, care a fost foarte prezent, sau Nottara, care au fost foarte prezente în online şi o producţie a unui teatru celebru din Londra sau o piesă de pe Broadway, s-ar putea ca, dacă nu ai o barieră lingvistică, s-ar putea să vrei să vezi ce se întâmplă în alte părţi şi să vezi nişte nume foarte mare pe care altfel ar fi foarte greu să le accesezi. Deci, această democratizare a accesului la artă înseamnă că inclusiv artiştii români trebuie să fie mai atenţi la calitatea produselor pe care le livrează. Una la mână. Doi la mână, nu toată lumea reuşeşte să îşi transpună aşa de uşor în online practica artistică. Au fost, mai ales în domeniul artelor vizuale, artişti care au făcut foarte uşor această trecere pentru că oricum aveau activitate online susţinută şi înainte. Şi, dau iar exemplu, Dan Perjovschi care trebuia să aibă o expoziţie la o galerie din Cluj şi a adunat mai mulţi artişti, la un moment dat erau douăzeci şi ceva de artişti din toată lumea, care puneau desene sau lucrări de artă care comentau ceea ce treceam cu toţii în această perioadă. Şi da, e un lucru foarte util pentru că inclusiv starea noastră mentală a fost foarte mult ajutată de arte şi, prin extensie, de industriile creative. Adică, dacă toată lumea, în momentul în care apare o criză, cultura e primul loc din care ar dori să reducă fonduri, cred că, în perioada asta, ne-am dat cu toţii seama că fără artă, fără cultură, am să folosesc un termen… ne-am fi urcat pe pereţi şi am fi învăţat să mergem pe tavan. Pe de altă parte, apare aceasta suprasaturare a ofertei şi, totuşi, să nu uităm că receptarea artei, aşa cum a fost ea gândită, concepută, are nevoie inclusiv de experienţa fizică. Toate expoziţiile, târgurile de artă, licitaţiile, spectacolele de artă performative sunt, în primul rând, evenimente sociale. Inclusiv mersul la film. E o altă experienţă când vedem un film în cinema de cât când stăm acasă pe canapea şi dăm drumul la Netflix sau la altceva. Experienţa socială, reacţiile publicului, faptul că putem imediat să comentăm sau să împărtăşim impresii despre ceea ce vedem îmbunătăţeşte foarte mult experienţa. Online-ul nu va putea niciodată să înlocuiască experienţa asta fizică, e doar ceva care completează experienţa, poate substitui, pe termen scurt, dar nu, nu se poate, fără experienţa fizică, lucrurile nu sunt la fel. Cred că, în această perioadă, am fost cu toţii obligaţi să ne reamintim de fragilitatea existenţei noastre, de efemeritatea lucrurilor după care alergăm şi luând aşa… o pauză de la viaţa noastră cotidiană, “business as usual”, probabil, această pauză pe care am luat-o cu toţii, inclusiv artiştii, va produce efecte şi în lumea artei. Şi, e posibil ca să se observe nişte mici schimbări, inclusiv în modul în care experimentăm arta, în produsele culturale care vor reieşi din această perioadă.
