Bătălia din „Dealul Spirii”

Publicat de Nicolae Tomescu, 12 septembrie 2021, 21:22

Bătălia din Dealul Spirii/Bucureşti[1] este percepută ca un act eroic al pompierilor militari în apărarea revoluţiei de la 1848; totodată, se poate vorbi despre prima afirmare patriotică a calităţilor morale şi de luptă ale ostaşilor[2]…

A fost ultima confruntare dintre forțe (exclusiv) românești și tucești[3]. În 1848, s-a consumat penultima[4] ocupație otomană a Bucureștiului…

Intrarea în Bucureşti a trupelor de invazie a prilejuit unităţilor române prezente în garnizoană – printre care şi Compania de Pompieri – încleştarea din Dealul Spirii. Comandantul Regimentului 2 Infanterie şi şeful garnizoanei Capitalei, colonelul Radu Golescu, primise ordin/în ziua de 12 septembrie 1848/ din partea Locotenenţei Domneşti să deplaseze (13 ale lunii) subunităţile în Dealul Spirii, pentru a participa la primirea unei coloane otomane[5] ce ar fi urmat să preia cazarma din zonă. Lucrurile au cunoscut o întorsătură dramatică…

Printr-o coincidenţă, în aceeaşi zi de 13 septembrie, cu puţin timp înaintea sosirii trupelor otomane avusese loc înmânarea noilor drapele ale Regimentului 2 infanterie[6]. Aceeaşi stare de spirit îi caracteriza şi pe ostaşii Companiei de Pompieri comandaţi de căpitanul Pavel Zăgănescu[7]; aceştia voiau să meargă cu toţii la cazarma din Dealul Spirii, convinşi de iminenţa unui conflict armat cu otomanii[8]. Încleştarea propriu-zisă s-a declanşat ca urmare a unei altercaţii între un ofiţer al companiei de Pompieri[9] şi unul otoman; deşi împresuraţi din toate părţile de turci, pompierii s-au avântat împotriva acestora, alternând focurile de armă cu lupta la baionetă; în pofida superiorităţii numerice, turcii au fost cuprinși de panică; otomanii au reuşit doar să pună în poziţie de tragere două piese de artilerie şi au deschis focul asupra pompierilor; ultimii au pornit împotriva tunurilor inamice; după o scurtă luptă au capturat gurile de foc, pe care le-au întors mpotriva duşmanului[10]. Efectele au fost puternice: din rândurile otomanilor au căzut zeci de morţi şi răniţi; numai că, din cauza lipsei muniţiei, tunurile au fost abandonate. Pompierii nu au încetat lupta decât atunci când Kerim-Pașa, văzând că nu poate înfrânge rezistenţa garnizoanei din Dealul Spirii, a trimis un ofiţer care a propus încetarea focului, garantând, în schimb, „libera ieşire din cazarmă” – angajament care nu a fost respectat de otomani…

A căzut la datorie mai mult de jumătate din efectivul companiei de pompieri[11]. Şi-au pierdut viaţa 200 de otomani, 47 de soldaţi pompieri şi 2 ofiţeri (înhumaţi în curtea Bisericii Sfântul Gheorghe Plevenei), au fost și peste 100 de răniţi. O parte din pompieri[12] s-a retras, pentru a continua lupta, în tabăra generalului Gheorghe Magheru (de la Râureni). După dizolvarea acesteia, pompierii, alături de cei care activaseră în gărzile naţionale, au trecut munţii şi s-au înrolat în armata revoluţionară condusă de Avram Iancu[13]…

Recunoştinţa transformă trăirile simple, spontane, în lucruri (aproape) sacre… În anul 1860, Primul Parlament, apreciind sacrificiul eroilor din 13 septembrie, curajul şi patriotismul pompierilor militari, a acordat participanţilor pensii pe viaţă şi prima medalie românească (PRO VIRTUTE MILITARI); în 1863, atunci când oştirea română primea noile drapele, Alexandru Ioan Cuza a ales ziua de 13 septembrie pentru festivitate…

[1] Denumirea Dealul Spirii a fost dată după numele doctorului Spirea, pe numele său complet Spiridon Kristofi, ctitor al bisericii construite (înaintea anului 1765) pe respectivul deal, cu ajutorul rudei sale Hristofi, fost ceauș spătăresc (devenit căpitan de lefegii)…

[2] Tânăra armată română modernă fusese constituită imediat după Pacea de la Adrianopole (1829)…

[3] Au mai fost lupte în cuprinsul Războiului pentru Independență, dar atunci oștile României se găseau în coaliție cu armata rusă…

[4] Cea din urmă a fost în 1916-1918, în cadul alianței Imperiului Otoman cu Puterile Centrale; inamicii noștri din primul război mondial au ocupat 2/3 din teritoriul României, inclusiv capitala București…

[5] Formată din aproape 6.000 luptători şi comandată de Kerim Paşa…

[6] Solemnitatea a influenţat moralul şi devotamentul ostaşilor…

[7] Pavel Zăgănescu s-a născut pe 17 ianuarie 1815, la Râmnicu Sărat. Fiul lui Grozescu Căminarul şi al Smarandei (mama sa ţinând să primească numele de familie al bunicului, care murise în 1784, nu înainte de a lăsa moştenire familiei 400 de stânjeni de moşie, 14 pogoane de vie şi o cârciumă în Bucureşti). Cu o asemenea origine, a urmat cursurile Şcolii Primare Greceşti din Râmnicu Sărat, fiind apoi trimis să-şi continue studiile la Bucureşti, unde a făcut parte din primele generaţii de tineri care au studiat în limba română. La vârsta de 15 ani, în Miliţia Naţională ca aspirant la gradul de ofiţer; în 1840, a primit gradul de sublocotenent şi a fost trecut la Batalionul 1 din Regimentul 2. În anul 1844, Pavel Zăgănescu era unul dintre primii ofiţeri care conduceau nou înfiinţata companie de pompieri din Bucureşti; s-a remarcat în timpul Marelui Incendiu (23 martie 1847) ce a mistuit peste 1.500 de clădiri din București.  În acelaşi an, a fost avansat la gradul de locotenent, un an mai târziu a devenit comandantul „Roatei de Pompieri” a Capitalei. Adept al ideilor lui Nicolae Bălcescu, pe care l-a cunoscut şi cu care a dezbătut de multe ori probleme ale revoluţiei, Pavel Zăgănescu a luat parte la anihilarea acţiunii contrarevoluţionare a coloneilor Solomon şi Odobescu. La 23 aprilie 1848, domnitorul Gheorghe Bibescu l-a avansat la rangul de parucic (locotenent) „pentru activă împlinire a datoriilor slujbei”…

[8] Soldaţii lăsaţi pentru paza cazărmii au cerut comandantului lor: „Luaţi-ne şi pe noi, nu ne lăsaţi în cazarmă, ca pe nişte nevrednici, căci dacă acolo, în Dealul Spirii, va fi vreun război, noi vrem să murim cu fraţii noştri.”

[9] Sublocotenentul Dincă Bălsan…

[10] Pe timpul luptei din Dealul Spirii, pompierii au dovedit vitejie, curaj şi dibăcie în rezolvarea situaţiilor de luptă, capacitate de rezistenţă, spirit de sacrificiu în confruntarea inegală cu trupele otomane covârşitoare…

[11] Dimitrie Papazoglu a înscris, „spre eterna memorie, numele tutulor domnilor ofițeri și camarazi aflați în luptă”:

„Superiori: d. colonel Radu Golescu, șeful Reg. al 2-lea; d. maior N. Greceanu, comandantul Batalionului al 2-lea, din Regimentul nr. 2; d. căpitan Caragea, comandantul Companiei 1; d. locotenent E. Culoglu, comandantul Companiei 2; d. locotenent I. Deibus, comandantul Companiei 3; d. locotenent E. Caluda, comandantul Companiei 4; căpitan D. Papazoglu, comandantul Companiei 5; d. căpitan Lăzureanu, comandantul Companiei 7, din Regimentul 1; d. căpitan Zăgănescu, șeful trupei de Pompieri.

Numele dlor subalterni din Regimentul nr. 2: locotenenții: C. Conțescu, Scarlat Mareș, I. Arion, D. Ștefănescu; sublocotenenții: K. Constantinescu, G. Rătescu, F. Macri, Ioniță George, A. Teușeanu, N. Marinescu, N. Pescaru, J. Presan, B. Dimulescu, N. Paraschivescu, N. Cătuneanu; iar din trupa de pompieri, subalternii: locotenent Dănescu, sublocotenent Stărostescu, sublocotenent D. Focheanu și sublocotenent Dincă.

La această luptă s-au omorât din ofițeri: locotenent Dănescu și sublocotenent Stărostescu, amândoi din trupa de pompieri; iar din gradele de jos, din toată oștirea română, au fost răniți 57 și morți 48. Din partea otomanilor au fost omorâți: un șef de batalion, arab, și vreo câțiva ofițeri; iar din gradele de jos (cât s-au putut afla de către noi) au fost omorâți 158, s-au zis că sunt peste 400, fără a se putea afla câți răniți, precum și două tunuri trase din poziția lor.

Acestea sunt întâmplările ostășești ce s-au petrecut în România de la septembrie 9 până la restabilirea ordinului Căimăcămiei, văzute de mine, cari nu vor fi contestate de către camarazii mei, fiind adevăruri descrise fără părtinire sau orice altă rea cugetare. (13 septembrie 1848: Bătălia de la Dealul Spirii în viziunea lui Dimitrie Papazoglu)”…

[12] În frunte cu sublocotenentul Dincă Bălăşeanu…

[13] Dincă Bălăşeanu a ocupat funcţia de centurion…