Doina dorurilor noastre doinită în cântece de dor și jale – Tradiții cu Dumitru Șerban (ora 21:03, 14.02.2019)

Publicat de Iuliana Bubuianu, 14 februarie 2019, 10:36

Astăzi, în emisiunea Tradiții, la microfonul Radio Iași avem invitat pe etnolog Lucian-Valeriu Lefter de la Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Vaslui.

Prezentăm, în ediția de astăzi a emisiunii noastre, primele două volume dintr-o colecție mai mare dedicată valorificării și scoaterii la lumină  spre ascultare și învățare a benzilor din Fonoteca Arhivei de Folclor Vasile Adăscăliței.

De la etnolog Lucian-Valeriu Lefter, din prima intervenție audio pe care o difuzăm, aflăm detalii despre cuprinsul primului volum – Măi soldate roșior, volum însoțit de un Compact Disk pe care sunt 24 de piese folclorice de pe benzile din Fonoteca Arhivei de Folclor Vasile Adăscăliței.

În ediția din seara aceasta audiați – De Sântă Măria Mare – în interpretarea rapsodului popular Ion Ciuraru, din Tunsești, Vaslui, cântec cules de către etnolog Silvia Chiper.

Iminența războiului cu toate ororile sale este surprinsă în cântecul interpretat de Moșu’ Ion, făcând victime, acesta fiind hiperbolizat: în vie la Negruponte/ Mergea sângele ca gârla/ Dar pădurea din Mărășești/ retezată de ghiulele.

Războiul este rece, lasă bătrânii singuri, fetele și nevestele tinere abandonate acasă, iar tinerii și bătrânii, în zi de sărbătoare, sunt chemați să lupte în linia întâi pe front.

Durerea, spaima sunt surprinse la orice pas, războiul fiind un generator de energii unde moartea te încolțea de peste tot. Acest lucru este evidențiat și în comparația: gloanțele ca ploaia, sângele ca gârla; epitetele – sânge rece, Vinerea Mare, părinți bătrâni, surioare frumușele, neveste tinerele, linia întăi și metaforele – pădurea din Mărășești/ retezată de ghiulele/ de ghiulele ungurești/ și a lupta cu sânge rece/Luptele din Mărășești.

Toate lacrimile flăcăilor care-și imploră mamele să vândă boii pentru a-i salva de moarte, sunt în zadar, pentru că războiul nu ține cont de floarea tinereții, iar maicile sunt neputincioase, pentru că războiul îi va secera fără milă, printr-un simplu ordin de plecare.

Apoi, iubiți auditori, etnolog Lucian-Valeriu Lefter ne vorbește despre cel de-al doilea volum – Bate vântul vârfurile, volum care cuprinde creații preponderent lirice, doine, și unele texte lirico-epice, dar și un supliment al primului volum Măi soldate roșior.

Volumul  al doilea  cuprinde 75 de piese folclorice, 11 dintre acestea fiind de cătănie, constituind suplimentul la primul volum.

Primele două volume, precum și următoarele, sunt editate cu prilejul Centenarului Marii Uniri.

În acest context, dragi prieteni, nu ne rămâne decât să ascultăm una dintre variantele doinei – Bate vântul vârfurile, în interpretarea rapsodului popular Toader Silion din Cristești, Puiești, județul Vaslui, înregistrare din anul 1976, realizată de către etnolog Silvia Chiper.

Doina Bate vântul vârfurile este o creație lirică în versuri care prin intermediul eului liric transmite puternice sentimente de dor și jale, fiind accentuată comuniunea omului cu natura, astfel eul liric făcându-și simțită prezența în text prin măricile lexico-gramaticale ale subiectivității, prin prezența pronumelor și adjectivelor pronominale posesive de persoana I, precum și prin prezența verbelor de aceeași persoană: pe mine, mi, meu, să apuc, tatăl meu, suflețelul meu, copilul meu.

Suferința este accentuată prin lexeme precum: verde pelin, sărmanul, bietul, amar, veninul… unde este pus în antiteză omul care muncește la stăpân și este înjosit, cu toate că face bine, prin asemănarea cu tatăl care – de-i faci bine, de-i faci rău, ești considerat copil în toate.

Drumul vieții este presărat de gânduri la fel cum vântul bate vârfurile, așa este bătut și omul de gânduri, viața fiindu-i cu urcușuri și coborâșuri: la toate cărările, iar copilul este pus să muncească la străini, fiind oropsit și desconsiderat. Străinul este asemănat, prin comparație, cu spinul, dar și cu amarul și veninul. Toate deznădejdile, neîmplinirile, suferința și umilința sunt cântate în doină, cu jale, surprinzând viața grea a omului pe pâmânt străin.

Următoarea doină pe care o difuzăm e interpretată de către rapsodul popular Vasile Stănescu din Păulești, Tulnici, Vrancea, doină înregistrată în anul 1970.

Aceasta este o doină de dor și de jale unde este evidențiată trecerea ireversibilă a timpului.

Ajuns în pragul bătrâneții, omul regretă vitalitatea, agilitatea și tinerețea pierdută, constatând că o dată cu înaintarea în vârstă devine nefolositor și își concepe un testament spiritual unde-și pune mândra să jure că-i va sta alături la cap în timpul morții și va spune tuturor despre dragostea ce i-a purtat-o, specificând că deasupra mormântului trebuie semănate viorelele ca semn de respect pentru defunct, aici culoarea fiind una a doliului funerar, dar în același timp, fiind o floare de primăvară, trimite spre înviere, spre viața veșnică.

Florile reprezintă legământul dintre mândra rămasă acasă și cel trecut dincolo, pentru că acestea îi vor aminti de cel ce a fost odată, storcându-i mândrei lacrimi și aduceri aminte.

Dorul nu poate fi strigat în gura mare, de aceea singura comunicare se realizează în interior, inima fiind personificată, fiindu-i prietenul de nădejde care știe să asculte durerea și suferința îndurată.

Utilizarea perfectului compus: am fost, am îmbătrânit, arată o acțiune trecută și încheiată definitiv asupra căreia nu se mai poate interveni, accentuând trecerea ireversibilă a timpului, iar utilizarea verbelor la conjunctiv: să fii, să spui, să plângi, să semeni – folosite în proiecția imaginară a unui posibil testament, arată o acțiune posibilă, realizabilă.

Durerea morții este sfâșietoare, este grea, de aceea o reîntoarcere în anii tinereții reprezintă incursiunea în timp, viața omului, care nu este pregătit încă pentru moarte.

Încă o dată am observat că poporul român știe să-și doinească suferințele, dar și împlinirile, iubirea și neajunsurile prin transmiterea unor sentimente puternice, de cătănie, de dor, de jale, de haiducie.

În seara aceasta suntem martorii unor suferințe ale înaintașilor noștri din timpul frontului primei conflagrații mondiale, martori ai tragismului războiului preluat în cântece și doinite până în ziua de astăzi de către oamenii interesați de istorie, folclor, tradiții pentru a arăta și altora că neamul acesta trebuie respectat, pentru că rădăcinile și originile sunt adânc înfipte în sângele curs și udat pe pământul românesc.

Text, audio: Dumitru ȘERBAN