8 Martie, între mistificare și „fabulosul” gestului firesc
Publicat de Nicolae Tomescu, 7 martie 2020, 20:00
Să pornesc dinspre un fals grosolan, plămădit la Paris, în redacția publicației stângisto-comuniste „L’Humanité”[1]: pe 8 martie 1857, la New York, nemulțumite de condițiile de muncă și de viață, unele femei au declanșat „o acțiune spontană”[2]; în 1977, Françoise Picq și alte patru cercetătoare din Franța și-au propus să verifice povestea[3]; astfel a ieșit la iveală nu numai inexistența „manifestației romantice” a textilistelor (care, chipurile, ar fi avut loc la New York[4]), dar și acțiunea de transformare a zilei de 8 martie din sărbătoare a mamelor, implicit a familiei, într-o zi de luptă pentru eliberarea și emanciparea femeii[5].
„Ziua femeilor” a fost sărbătorită, pentru întâia oară, la 28 februarie 1909, în New York[6]. În august 1910, cu ocazia Internaționalei Socialiste (reunite la Copenhaga[7]), activista socialistă Luise Zietz, împreună cu Clara Zetkin (colega germancei[8]), propun sărbătorirea zilei internaționale a femeii, fără a specifica o dată anume[9]; aceasta a fost aniversată în 19 martie 1911. Începând cu anul 1913, femeile din Rusia au fost nevoite să considere „ziua femeii” în ultima duminică din luna februarie. În anul 1917, ultima duminică din februarie (conform calendarului pe stil vechi) a coincis cu ziua de 8 martie pe stil nou; femeile de la Uzinele „Putilov” din Sankt Petersburg (pe atunci, Petrograd) au declanșat o grevă, cerând încheierea Primului Razboi Mondial, sfârșitul raționalizării alimentelor și abolirea țarismului. După Revoluția din Octombrie[10], Alexandra Kollontai și Vladimir Ilici Lenin au decretat 8 martie drept sărbătoare oficială în Uniunea Sovietică[11]; abia la 8 mai 1965 a devenit zi nelucrătoare. Următoarea etapă[12] în instituirea unei zile dedicate femeii l-a constituit proclamarea, în 1977, de către ONU, a Anului Internațional al Femeilor și declararea perioadei 1976–1985 ca Deceniul ONU pentru condiția femeii[13].
În România[14], „Ziua Femeii” a păstrat și păstrează florile, micile cadouri, petrecerile. Până în decembrie 1989 se vorbea de „Ziua mamei”, prilej cu care se organizau spectacole dedicate celor care dau naștere…
Lucru ştiut că orice cutumă suferă tot felul de schimbări, odată cu trecerea timpului (sau odată cu desfăşurarea planului existenţial, numit de unii evoluţie). Dincolo de vrerea noastră, devine, treptat, un lucru obişnuit, normalitate, idee acceptată, abrogată aproape inconştient şi aproape unanim.
Vreau să privesc înspre 8 martie, solidar cu cele scrise până acum, ca la o sărbătoare a lunii Mărţişor. Un mărţişor pe care îl simţim îndepărtându-se, împins de noile „trenduri”, de noile direcţii principiale și noile obiceiuri, chiar de noile „vicii” la modă (cum ar spune Camus). Ne lăsăm cuprinşi într-un „univers” modern al conţinutului şi al pragmaticului. Devenim (nu asociez, neapărat/exclusiv această idee cu un fapt negativ) pseudo-prizonieri ai vitezei tot mai nebuneşti cu care lumea se învârte, se mişcă, evoluează (zicem, cu optimism). Dincolo de termenul peiorativ, inserat în text, ne concentrăm, totuşi, pe conceptele optimiste. Viteza este o premisă clară a unei logici ce are drept scop evoluţia. Din păcate, însă, o viteză sporită aduce şi neajunsuri (declar pe propria mea… experienţă). Vârtejul zilnic, de orice natură ar fi acesta, ne fură atenţia şi o îndreaptă în direcţii pur „pragmatice”. Ne rătăcim în filosofia nimicului (nimicurilor) cotidian (zilnice), atât de vagi, goale, pe cât de importante. Deşi ceea ce citim nu pare deloc nou şi sună ca o placă vinil pe care s-a aşezat mult praf (a început să sune plictisitor, chiar deranjant), noi, cititorii/utilizatorii Internetului, nu facem mai nimic din ce ar trebui făcut. Conştientul sau subconştientul aderă, teoretic, la o schimbare necesară; noi „întoarcem” pagina sau deschidem alt tab în browser…
Totuşi, 8 Martie… Nu neapărat clipele în care bolșevismul a hotărît că trebuie inventată sărbătoarea… Ziua în care „EA” parcă s-a ridicat dincolo de statutul actorului principal de pe scena noastră. Se (re)găseşte dincolo de rolul pe care îl poartă, cu sine, steaua spectacolului. Din fericire (din păcate?) devine ceea ce ar putea să fie zilnic: o „unică” în stare să simtă, să înţeleagă şi să iubească statutul anterior definit. Deşi nu arunc o idee unanim acceptată, modul în care ne asigurăm că acest statut este atins şi simţit necesită „efort”: o floare, un mărţişor, însoțite de cuvinte (nicidecum de propoziţia „Ţi-am luat….”, invoc doar valori pure în esenţa lor). Toate au importanţă, toate conturează fabulosul pe care bărbaţii îl uită frecvent (niciun cuvânt, deocamdată, despre contribuția femeilor la o asemenea stare de lucruri)… Pesemne că emoţia nu poate fi, întrutotul, un concept. Oricum, esenţial rămâne… iertaţi-mă, esenţială rămâne „EA”. Să ne amintim, fie şi cu egosim, faptul că altruismul ar fi (dacă am crede în aşa ceva) un remediu sufletesc, iar zâmbetul „EI” valorează… Vine clipa să întoarcem ceea ce am primit, înzecind (aşa cum spune o veche carte) ceea ce oferim noi înşine, de fiecare dată numai şi numai pentru EA.
[1] Finanțată, se pare, de Moscova… Falsul avea să cucerească lumea, din anul 1955, prin semnătura „militantelor” Yvonne Dumont, Claudine Chomat și Madeleine Colin…
[2] Strigându-și revendicările în stradă; aliniate, pe rânduri-rânduri, majoritatea fiind tinere, au mărșăluit cu pumnul drept strâns ridicat spre cer, cu pletele fluturând în vântul călduț al primăverii; pe bulevardele largi, însorite, printre așa-zisele buildinguri semețe ale tinerei metropole, cu vocile lor cristaline, dar ferme, au cerut, în cor, salarii egale cu bărbații și reducerea programului de muncă…
[3] Picq, specialistă în Istoria Feminismului, declara: „Am întâlnit mai multe variațiuni privind decorul – soare primăvăratec sau viscol – sau protagonistele – textiliste, țesătorese, croitorese; accentul era pus când pe lupta împotriva represiunii, când pe jurămîntul solemn de a se reîntâlni în fiecare an. Dar toate textele erau de acord asupra datei și locului – 8 martie 1857, New York – și asupra semnificației fondatoare a evenimentului”… Urcând pe firul istoriei, cele cinci au descoperit prima știre despre „eveniment”, în L’Humanité din 1955. „De ce a fost nevoie, în plin Război Rece, să dai sărbătoririi Zilei Femeii o origine mai veche, mai spontană decât cea a unor membre de partid? De ce s-a dorit detașarea zilei de 8 martie de istoria sa sovietică?” Se pare că la originea mistificării ar fi stat tensiunile din mișcarea comunistă franceză, dintre Confederația Generală a Muncii (CGT) și Uniunea Femeilor Franceze (UFF). „Madeleine Colin dorea să reancoreze 8 martie de istoria luptei femeilor militante, în vreme ce UFF o transformase într- un fel de Zi a Mamelor, ca în U.R.S.S.”, explicase Françoise Picq. În lagărul comunist, sărbătoarea de 8 martie nu mai reprezenta, tocmai, o zi de luptă a femeilor…
[4] Curiozitatea de a verifica veridicitatea istorică te poate conduce la simplul fapt că niciun ziar american nu pomenește, în 1857, despre vreo manifestație…
[5] Găsea un teren fertil în mișcările stângiste din Occident… Faptul că mitul plasa acțiunea muncitoarelor în America, simbolul capitalismului opresor, nu a făcut decât să-i crească atractivitatea; feministele din Statele Unite, încântate că ș-aui descoperit o legitimitate istorică, au importat aproape imediat 8 martie peste ocean; feministele din Europa occidentală le-au imitat…
[6] Dar nu întru amintirea așa-numitei greve inițiate de un sindicat al femeilor. În pofida a ceea ce s-a pretins (mai târziu), pe data de 8 martie, anul amintit, nu a avut loc nicio grevă…
[7] Ca urmare a deciziei Internaționalei a II-a (Copenhaga, 19 martie 1911) au avut loc manifestații în Germania, Austria și Danemarca…
[8] Eissner, pe numele său de fată, era sprijinită de Rosa Luxemburg (poloneză evreică). Exilată, după ce Bismarck a interzis mișcarea socialistă, ajungea în Elveția, leagănul bolșevismului latent, Eissner l-a cunoscut pe revoluționarul rus Osip Zetkin, al cărui nume de familie îl adopta, deși cei doi nu s-au căsătorit. Zetkin se numără printre cele mai proeminente figuri ale „Ligii Spartacus” (Spartakusbund), aripa de extremă stânga a Partidului Social Democrat German, care în 1918 se rupe și formează Partidul Comunist German. Exilată din nou, Clara Zetkin s-a refugiat în U.R.S.S., murind în 1933 (cenușa îi este îngropată lângă zidul Kremlinului, alături de rămășițele lui Stalin, Suslov, Kalinin, Brejnev, Andropov)…
[9] Propunerea unei Zile Internaționale a Femeii proletare a urmărit, deopotrivă, confiscarea revendicărilor feministe (vot universal, egalitatea salariilor etc.) de către mișcarea socialistă, plus contracararea influenței feministelor burgheze asupra muncitoarelor – astfel explică Françoise Picq… „Li s-a interzis femeilor socialiste să poarte lupte comune cu feministele burgheze. Tradiția Zilei Internaționale a Femeii a fost la început o alegere sectară, pentru care feminismul și socialimul se excludeau”, afirmă Picq citată de Slate.fr.
[10] Sau Noiembrie, depinde ce calendar adoptăm în discuție…
[11] În 1921, U.R.S.S. adopta 8 martie ca „Zi a Femeii”, în memoria evenimentelor care au marcat începutul revoluției bolșevice…
[12] Nemaivorbind de faptul că, după al II-lea Război Mondial, ziua de 8 martie a fost generalizată în Europa Răsăriteană, China, Vietnam, Cuba. Astfel, „Ziua Femeii” se impunea ca sărbătoare exclusiv comunistă…
[13] În acest context și al mistificării care a „declanșat” începutul articolului de față, în 1982 venea și rândul Franței să adopte mitul fondator. Yvette Roudy, ministru pentru Drepturile Femeii, oficializează ziua de 8 martie: „Am vrut să-i explicăm mistificarea lui Yvette Roudy. Dar aceasta îi convenea de minune: un mit care celebra lupta femeilor în cadrul luptei de clasă”, mărturisește cercetătoarea franceză Françoise Picq, ea însăși o adeptă a Feminismului…
[14] Spre deosebire de Occident, unde 8 martie este o zi de proteste, de manifestații, de afirmare a Identității Femeii Emancipate (Zi a Femeii-Bărbat, a anti-Femeii)…
Nicolae Tomescu
redactor-șef Radio Iași
