Gheorghe Dinică: „(…)tot ce am făcut de-a lungul vieţii am făcut din dragoste pentru profesie şi pentru oameni(…)”

Publicat de Nicolae Tomescu, 9 noiembrie 2020, 16:05 / actualizat: 1 ianuarie 2022, 8:07

Marţi, 10 noiembrie 2009, la ora 13:00, medicii Spitalului de Urgenţă „Floreasca” din Bucureşti au pus capăt manevrelor de resuscitare, deoarece pacientul nu mai răspundea, constatându-se decesul (prin stop cardio-respirator)[1].  Două ore mai târziu, televiziunile din România titrau pe așa-numitele burtiere: „Gheorghe Dinică a murit”…

feature: Nicolae Tomescu

postprocesare sunet: Gabriel Mihălăchioaei

Ne obișnuisem să-l comentăm prin prisma rolurilor: „Paraipan” sau „Lăscărică” din filmele lui Sergiu Nicolaescu, „Diplomatul” din Prin Cenușa Imperiului, „Stănică Rațiu” din Felix și Otilia, „turcul” din Take, Ianke și Cadâr, „Gheorghe Cercel” din Secretul lui Bacchus,  „Vasile Potop” din Patul conjugal, „Pepe” din Filantropica, ale multor altor personaje care ne-au încântat…

Prietenii îi spuneau Gigi; apropiații (mai puțin amenințați de malaxorul anilor) adăugau afectuosul „nea”… Pe scenă sau în filme a fost, de regulă „băiatul rău”; în viața de familie, amintirea a păstrat caracterul soțului tandru și iubitor; „legendele urbane” l-au descris ca pe un hedonist pursânge[2]; era timid, dar nu a ratat şansa lui de a cunoaște lumea. A făcut teatru[3] şi film[4], a dansat, a petrecut, a cântat[5] şi a băut; prinţ şi cerşetor, a reuşit să întruchipeze toate tipologiile umane autentice[6] – escroci mărunţi, borfaşi autohtoni, lichele de mare anvergură, dar şi oameni sărmani, cetăţeni naivi înamoraţi ori filosofi sfredelitori…

[1] Gheorghe Dinică fusese internat pe 22 octombrie 2009, acuzând probleme respiratorii – diagnosticul a fost bronhopneumonie; în următoarele zile, veştile proaste s-au succedat, până s-a ajuns la constatarea a 14 afecţiuni (s-a descoperit că are infecţie cu stafilococ auriu şi candida, la care s-au adăugat şoc septic şi disfuncţie multiplă la organe, insuficienţă cardio-respiratorie, insuficienţă renală cronică acutizată, hemofiltrare continuă, disfuncţie digestivă, disfuncţie hepatică, difuncţie hemotologică în remisie). Pe 9 noiembrie, anul amintit, a fost operat de colecist, însă evoluţia postoperatorie a devenit extrem de gravă şi, câteva ore mai târziu, organismul său a cedat…

[2] Avea un fel de cult al plăcerii (nu disprețuia „albul” de Recaș și lăutarii), dar teatrul a fost templul său…

[3] Prima reprezentaţie pe scenă a fost în Titanic-vals, în rolul „locotenentului Stamatescu”… După trei încercări /eşuate/ de admitere la Institutul de „Artă Teatrală şi Cinematografică”-Bucureşti, a reuşit, în 1957… A avut o bogată carieră în teatru, jucând pe toate marile scene bucureștene. Teatrul „Național”: 1972-1990, 1992-1997, 1998-2009; Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra”: 1968-1971, 1991-1992; Teatrul „Odeon” (1997); Teatrul de Comedie: 1961-1967… Ultima reprezentaţie pe scena teatrului a fost în „Incontestabila ipocrizie”, în regia lui Mihai Ionescu; au urmat câţiva ani plini de dificultăți (actorul a fost diagnosticat cu Alzheimer în stadiu incipient şi s-a retras în câteva seriale de televiziune, incontestabilă ironie a soartei)…

[4] A jucat în aproape 70 de filme…

[5] Gheorghe Dinică a lansat mai multe albume muzicale, precum „Cântece de petrecere” și „Cântece de petrecere 2”, în colaborare cu Ștefan Iordache și Nelu Ploieșteanu, o colecție de „Romanțe” în 2004, dar și albumul „Parol că te iubesc” în 2006…

[6] S-a născut de Crăciunul anului 1933, în cartierul „Giuleşti” al capitalei României (a fost declarat pe 1 ianuarie 1934/„nu era nimeni la primărie, toţi erau la chefuri”). S-a transformat în observator al vieții de pe strada „Pinului”, numărul 34: „Un cartier colorat, pitoresc, cu mici slujbaşi şi ţigănci cu flori, cu fete cochete, cu cârciumi care aveau câte un acordeonist”, descria Dinică mahalaua în care a copilărit; desigur, realităţile interbelice ale periferiei Bucureştiului, cu străzi prăfuite pe care-şi făceau veacul mici negustori, hoţi, beţivi, prostituate, oameni desculţi şi/sau purtători de bricege la centură, puteau fi mai sumbre decât aspectul romanţat; nu era un aer uşor respirabil; pe micul Dinică l-au fermecat realitatea dură, la el a apărut fascinaţia pentru stradă şi pentru oamenii ei; părinţii au divorţat, a rămas mai mult în grija bunicilor; a cunoscut aspectele sărăciei şi nefericirii personale „Am purtat şi pantofi cu talpă de lemn; iarna era frig, viscol, şi nu întotdeauna aveam costumaţie din asta, contra frigului”(…)„Am fost un copil liber, năzdrăvan, curios, mai degrabă crescut de stradă şi de prieteni decât de familie”... Cea mai îngrozitoare experiență a copilăriei i-a rămas din vremea războiului, pe când împlinise 10 ani; atunci au avut loc bombardamentele din 4 aprilie 1944, o bombă a fost proiectată pe casa în a cărei pivniţă se ascunsese alături de alţi prieteni, suflul exploziei l-a scos afară, şi-a văzut unii camarazi spulberaţi…