„Cine fuge de critică înseamnă că nu crede în puterile proprii.” (George Călinescu)

Publicat de Nicolae Tomescu, 18 iunie 2020, 21:15

Copilăria (lui George Călinescu /19 iunie 1899, București – 12 martie 1965, Otopeni) i-a hărăzit drept loc de joacă orașele Botoșani și Iași. Urmează Liceul „Gheorghe Lazăr” din Bucureşti, ultima clasă fiind absolvită la „Liceul Internat” din Iaşi iar bacalaureatul susținut la Liceul „Mihai Viteazul” din Bucureşti (1918). S-a înscris la „Facultatea de Litere şi Filozofie” din Bucureşti, secţia de filologie modernă şi filozofie; i-a avut ca profesori pe N. lorga, Vasile Pârvan, C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu. M. Dragomirescu, Ovidiu Densușianu şi Ramiro Ortiz.

Comentariu (cu ilustrație muzicală): Nicolae Tomescu… include Impostura (autor și interpretare: George Călinescu)

1919 consemnează primele încercări literare; trimite versuri şi maxime la revista „Sburătorul”, frecventează cenaclul condus de Eugen Lovinescu. În 1921, călătoreşte în Italia, publică în revista „Roma” (1922) condusă de Ramiro Ortiz, căruia Călinescu îi va purta respectul neprecupețit[1]. În 1923, susţine examenul de licenţă în italiană, secundar franceză şi română. După activitatea didactică din Bucureşti şi Timişoara (1924), pleacă în Italia pentru specializare, cu o bursă, de doi ani, la „Şcoala Română din Roma” condusă de Vasile Pârvan; intensele cercetări arhivistice îl fac să deprindă tehnica strângerii documentelor şi informaţiilor, atât de folositoare în viitoarele lucrări. În 1926, întors în România, publică versuri la „Universul literar” şi la „Sburătorul”, se bucură de atenţia lui Eugen Lovinescu, determinându-1 pe acesta să exclame: „Domnul Călinescu este mintea cea mai ascuţită a generaţiei de astăzi. Am credinţa că mă va continua în critica literară”. Devine redactor la a treia serie a „Sburătorului” (1926-1927), alături de Lovinescu, F. Aderca, P. Constantinescu, Vl. Streinu. Între 1926 şi 1937 este profesor la Liceul „Gh. Şincai”, coleg cu E. Lovinescu, I. M. Raşcu, Al. Graur, Gh. Nedioglu. Publică în revista „Viaţa literară”, polemizează asupra unor probleme actuale ale criticii, conduce revista „Sinteza” (nr. 1-3). colaborează la „Gândirea” – cu studii despre Lovinescu, Ionel Teodoreanu, H. Papadat-Bengescu, N. Crainic. Anul 1928 este momentul cristalizării depline a conştiinţei sale de critic: „S-a isprăvit – e de neînlăturat – sunt critic”. În 1930, devine redactor al revistei „Roma”, editează revista „Capricorn” (nr. 1. 2), publică în „Vremea”, devine un acerb comentator al actualităţii literare în revistele „Universul literar”, „Viaţa românească”, „Adevărul literar şi artistic”. Călătoreşte în Franţa şi în Italia. Editează revista săptămânală de critică şi informaţie literară „Jurnalul literar” (1 ianuarie-31 decembrie 1939). Publică Principii de estetică (1939), tipăreşte Istoria literaturii române de la origini până în prezent (1941)[2]. În 1943 publică piesa-parabolă Sun sau Calea neturburată (Mit mongol), îşi reia activitatea publicistică în „Vremea”, unde continuă „Cronica mizantropului”. Tipăreşte Istoria literaturii române. Compendiu (1945), Impresii asupra literaturii spaniole (1946).

Din 1945, cu întreruperi, devine profesor de istoria literaturii române moderne la Facultatea de Litere din Bucureşti. În 1947, apare, la Bucureşti, seria nouă a revistei „Jurnalul literar”; devine membru al Academiei Române, dar este eliminat ca profesor din universitatea bucureşteană. Publică însă intens: Bietul Ioanide (1953), Nicolae Filimon (1959), Scrinul negru (1960), monografia Gr. M. Alexandrescu (1962), volumul de poezii Lauda lucrurilor (1963), Cronicile optimistului (1964). Convertirea lui Călinescu la noua ideologie „democrat-populară” din deceniul cinci al secolului trecut a constituit prilejul mai multor speculații, criticul fiind privit fie ca o speță de oportunism cras, fie ca un naiv care a căzut victimă unei istorii absurde. Ce-i drept, majoritatea datelor pledează în favoarea oportunismului (sau, cel puțin, a adeziunii interesate)[3]; înregimentarea s-a produs ferm și subit, fără să fi fost anunțată de vreo acțiune similară în anii anteriori. Dar nu sunt demne de reținut acuzațiile privind absența convingerilor personale sau pretinsul fapt că autorul marii Istorii a literaturii române s-ar fi ghidat toată viața raportându-se la o filosofie a oportunismului. Da, poate că a avut ambiții politice nemăsurate[4]. Oricum, greu de crezut că omul care în perioada interbelică și în timpul războiului nu manifestase nicio veleitate politică, să fi fost cuprins, deodată, în august ’44, de vanități civice. O explicație mai rezonabilă cu privire la „angajarea” spontană a criticului în tabăra comunistă se referă la situația în care noul regim promitea să-i ofere mult visata stabilitate literară (deopotrivă publicistică și universitară)[5]. De altfel, criticului i se hărăzește responsabilitatea unui cotidian („Tribuna poporului”, care apare pe 15 septembrie 1944), pentru ca, în anul următor, pe 19 iunie, în ziua sa de naștere, să fie numit, fără concurs, profesor titular la Facultatea de Litere. Proaspătul profesor universitar recită, cu vehemență, noile sloganuri ale vremii, aruncând cu pietre în „turnul de fildeș” și făcând lobby „culturii pentru masse”. În realitate, asemenea poncife erau suficient de uzate pentru a mai putea comunica ceva; nimic din entuziasmul „popular” nu răzbate în textele critice călinesciene. Nici recentele „perspective ideologice asupra literaturii”, nici „genialii scriitori sovietici”, nici „marii gânditori socialiști” nu-i stârnesc frisoane. Dimpotrivă, în toamna anului 1947, atunci când comuniștii controlau, practic, toate pârghiile politice și administrative ale țării, Călinescu publica Istoria ca știință inefabilă și sinteza epică, text în care reușește performanțe rarisime: de a nu cita niciun ideolog comunist, de a discuta tezele lui Giovanni Gentile (doctrinarul fascismului italian) – fără a se scandaliza, la comandă.

Profesorul Mărculescu a scris (în „Evenimentului zilei”) pentru a-şi exprima solidaritatea cu un „chip batjocorit” – cel al lui George Călinescu, al cărui bust „ciudat” ocupă zona centrală a parcului bucureştean cu acelaşi nume; în urmă, aşa cum remarcă şi Radu Mărculescu, rămân statuile: „Cu toate păcatele lui – şi n-au fost puţine – Călinescu nu era acea sperietoare de ciori sau de copii. L-am cunoscut personal. A fost câtva timp chiriaşul nostru – al mamei, mai precis – la etajul vilei noastre, proaspăt construite, din Calea Dorobanţilor 216. Eu eram pe atunci, în 1932, student în anul I la Facultatea de Litere şi Filosofie. Cât a stat la noi mi-a arătat multă bunăvoinţă şi mi-a dat sfaturi pertinente în ce priveşte lecturile. Biblioteca lui cu cărţi valoroase mi-era deschisă. Dar tot atunci mi-am dat seama că suferea de o boală de nervi. A locuit la noi un an şi jumătate, între 25 octombrie 1932 şi 23 aprilie 1934. Soţia lui, Vera, a fost nevoită să-l interneze în Spitalul de Boli Nervoase, condus de doctorul Paulian, atunci când depresia nervoasă de care suferea a luat forme grave care frizau chiar nebunia. Când a ieşit din spital nu a mai vrut să se întoarcă la locuinţa din vila noastră, de unde în văzul lumii fusese ridicat ca un nebun. Era şi firesc. Se gândea, probabil, cu ce ochi îl vor privi vecinii. Dar eu l-am vizitat după aceea deseori în noua lui locuinţă şi am fost primit de el şi de soţie cu aceeaşi bunăvoinţă şi căldură. Exceptând perioadele în care am fost concentrat sau trimis pe front ori, mai rău, prizonier sau deţinut politic, am ţinut constant legătura cu el. Însă, în 1964, când am ieşit din închisoare şi l-am vizitat – pentru ultima oară – nu am mai putut vorbi cu el, într-atât era de bolnav. Suferea de ciroză hepatică. (Născut la 19 iunie 1899/Bucureşti – n.n.) S-a stins la Spitalul Otopeni în primăvara anului 1965, la 12 martie, în vârstă de 66 de ani.”

Lui George Călinescu i-au apărut, Postum, câteva lucrări originale şi multe culegeri:
Estetica basmului; Vasile Alecsandri (1965); Opere, voi. I-XVII (1965-1983); I. Eliade-Rădulescu şi şcoala sa; Studii şi cercetări de istorie literară (1966); Scriitori străini; Ulysse (1967), Universul poeziei; Gâlceava înţeleptului cu lumea (Cronica pesimistului şi optimistului. 1927-1949), vol. I-II, 1973-1974; în 1982, i se retipăreşte Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Ediția a II-a, revizuită şi adăugită (de Alexandru Piru)…

[1] „Tot ce-am învăţat în Universitate, de la Ramiro Ortiz am învăţat. Cu el m-am deprins a scrie cărţi, cu el am deprins meşteşugul informaţiei şi al construcţiei critice pe substrat istoric, de la el ştiu tot ce ştiu.”

[2] Lucrarea fusese proiectată în două volume, dar, în toamna anului 1940, Călinescu îi propunea lui Al. Rosetti „să facem din tot, oricât de gros (să zicem 800 paginui din cauza clişeelor), un singur volum compact ca o enciclopedie”. La 15 aprilie 1941, anunţă finalizarea volumului…

[3] Firește, privațiunile suferite în epoca anterioară explică doar, nu scuză, comportamentul lui Călinescu. Dincolo de aceasta, o precizare trebuie făcută: pe cât de viciate ideologic sunt articolele sale de „atitudine din perioada 1944-1947, pe atat de „pure” sunt textele propriu-zis critice, publicate în primii ani postbelici. Astfel, discursul civic al directorului de la „Tribuna poporului”, „Lumea”, „Națiunea”,  rămâne, aproape fără excepție, dezonorant. Atitudinea lui Călinescu față de tot ceea ce însemnă democrație liberală românească (partide „istorice”, personalități publice, mentalități) este de un cinism feroce, poziția sa vis-a-vis de noile forțe politice venite dinspre Răsărit arată o servilitate strigătoare la cer, iar reacția la problemele României postbelice (etatismul tot mai amenințător, foametea din 1946 etc.) poate fi calificată, în cel mai fericit caz, drept iresponsabilă. Totuși, nu voi insista asupra acestor opinii – nu pentru a le minimaliza amploarea (dimpotrivă, ele reprezintă una dintre treptele cele mai joase pe care          s-a coborât vreodată un intelectual român), ci pentru că sunt convins că se va insista doar asupra lor. Însă, ceea ce mi se pare cu adevărat incredibil: în primii ani postbelici, discursul critic călinescian rămâne imun la presiunea politicului.

[4] Există o mărturie șocantă în acest sens (într-un articol din 1981, Șerban Cioculescu scria următoarele rânduri: „Între cunoscuți, G. Călinescu nu se sfia să se considere primus inter pares, nu numai din punct de vedere literar, dar și din acela politic, să se dorească premier, ca N. Iorga, și să spună: «Petru Groza stă pe locul meu»”). Probabil că ambițiile, câte vor fi fost, au survenit pe parcurs…

[5] Fusese, pentru Călinescu, un motiv de umilințe și frustrări…